Romanele de "sub" cultură

Ovidiu VERDEŞ
Publicat în Dilema Veche nr. 124 din 8 Iun 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Epitetul "controversat" revine obligatoriu în orice discuţie despre romanele ultimei generaţii de scriitori, de parcă literatura ar trebui să fie sau a fost vreodată obiect de consens. Autorii sînt acuzaţi că recurg în exces la ingrediente precum violenţa, drogurile, sexualitatea, fie din teribilism adolescentin, fie dintr-un calcul pripit al succesului de piaţă. Asemenea procese de intenţie nu duc, bineînţeles, nicăieri, deoarece ei pot invoca în replică fie libertatea de creaţie, fie propria experienţă de viaţă, marcată de violenţa societăţii. În plus, abordările "conţinutiste" perpetuează acel tip de judecată prin care Creangă a fost taxat cîndva drept "scriitor poporan" datorită universului său rural, Bacovia drept "poet elementar", datorită "atmosferei" ş.a.m.d. Din unghi literar, dacă ne gîndim la inflaţia de "lirism" din perioada comunistă, romanul "generaţiei 2000" reprezintă un fenomen pozitiv, şi nu doar în ordinea actualităţii. Noutatea cărţilor unor Sorin Stoica, Cezar Paul-Bădescu, Ioana Bradea, Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Filip şi Matei Florian - selecţia este subiectivă - ţine însă nu numai de literar, ci de anumite mutaţii culturale. Faptul că termenii, în care le comentăm, sînt puţini şi preponderent negativi, sugerează doar măsura acestei noutăţi. Iată de ce, profitînd de oferta acestui număr al Dilemei vechi, voi relua trei dintre trăsăturile lor inovatoare, argumentînd că ele pot fi înţelese mai bine ca întoarcere la tradiţie. Nu vreau să fac o pledoarie "generaţionistă", ci doar să vă conving că imaginea de sălbatici "subculturali" a acestor tineri, nedemni, chipurile, de Parnasul nostru contemporan, este ineptă şi ridicolă. Prima dintre aceste trăsături, cea mai cuprinzătoare, ar fi întoarcerea la epic. Spre deosebire de romanul modernist şi (parţial) de cel postmodernist, în aceste romane "se întîmplă ceva" în timp, acţiunea şi personajele sînt discernabile, cîteodată există chiar o "poveste" senzaţională, un story. Indiferent dacă vine din simplu talent sau din rafinament livresc, această plăcere de a povesti în ritm alert, fără balastul eseului sau analizei psihologice, îmi apare ca un cîştig, după succesivele destructurări ale "convenţiei" sau "iluziei realiste". Unii vor obiecta poate că, într-o lume a faptului divers şi a telenovelelor, în care media fabrică "poveştiri" pe bandă rulantă, epicul acestor romane este trivial şi consumist, demn de nişte "povestaşi" plătiţi la normă. Le voi răspunde că una este să povesteşti "în context" (la un chef sau "pe sticlă") şi alta într-o carte, unde "subiectul" implică întotdeauna o opţiune. Or, în postmodernitatea noastră "emancipată" de mituri şi de tradiţii, această opţiune devine tot mai dificilă. Pe de altă parte, nu cred că trebuie să deplîngem tatonările unor prozatori în zona aşa-numitului "comercial". Celor care afirmă că Mircea Cărtărescu s-a compromis scriind De ce iubim femeile, le-aş reaminti că tradiţia romanului nu a fost niciodată "pură", că, la rigoare - aşa cum au demonstrat Bahtin sau Kundera -, ea ţine mai degrabă de "cultura populară" decît de Proust, Kafka, Joyce, Mann şi celelalte mari nume ale canonului modernist. O a doua trăsătură, strîns legată de prima, este autobiograficul. În multe dintre romanele tinerilor, la Adrian Schiop sau Ionuţ Chiva, de pildă, naratorul, care este şi protagonist, poartă "la vedere" numele autorului. Acest pact autobiografic paradoxal constituie un caz-limită: aşa numita autoficţiune. Deşi nebulos, conceptul are meritul de a evidenţia ceea ce mai vechiul stereotip al "autenticităţii" ascunde: faptul că, dacă povesteşti experienţe de viaţă la persoana I, nu eşti neapărat incult, lipsit de imaginaţie sau incapabil de obiectivare. "Autoficţiunea" înseamnă, printre altele, conştiinţa faptului că ficţiunea intervine în cea mai simplă relatare autobiografică, fără să se confunde prin aceasta cu fabulaţia sau cu minciuna. Am convingerea că acest angajament autobiografic reprezintă un cîştig în literatura noastră, în care există multe jurnale intime, nenumărate memorii, dar prea puţine autobiografii. Şi asta în condiţiile în care cu "moralul şi prinţipul" stăm aşa cum stăm. De aceea, cred că romancierii noştri consacraţi trădează anumite resentimente atunci cînd socotesc autobiograficul un impas pentru ficţiune, taxînd romanele tinerilor drept simplă "modă" sau "exhibiţionism". Dacă există vreo diferenţă între subiectivitatea asumată şi subiectivism, a-ţi povesti trecutul pe hîrtie nu poate fi chiar atît de simplu. Uneori, este chiar mai dificil decît să compui romane-frescă ale "obsedantului deceniu". În fine, ajungem la delicata chestiune a "violenţei de limbaj" din romanele tinerilor. În jargonul "vigilenţilor" care confundă limbajul literaturii cu limba literară, aceasta înseamnă nu tonul ridicat, sarcasmul sau ameninţările cu moartea, ci lista cuvintelor nepermise în public. Tradiţionalul strigăt care începe cu "m" şi răsună pe stadioane ar trebui, pesemne, înlocuit într-un roman prin sinonimul cult "felaţie!". Lăsînd gluma la o parte, nu neg că genul acesta de "provocare" verbală poate deveni agasant. Dacă admitem că "poveştile" din aceste romane comportă diverse personaje, o anumită punere în scenă, le vom găsi totuşi o scuză tinerilor noştri în ceea ce se cheamă oralitate. În pe bune/pe invers de Adrian Schiop, de pildă, trivialitatea diverselor grupuri şi idiomuri ale "subculturii" contemporane furnizează o adevărată enciclopedie. Aici putem sesiza ruptura cea mai violentă în raport cu romanul anterior, tributar, în genere, unui stil scriptural. Chiar dacă pare un simplu reflex al vorbirii, oralitatea nu este, prin comparaţie, mai simplă. Încercaţi să scrieţi o pagină "aşa cum vorbiţi" şi veţi înţelege la ce mă refer. Altfel spus, prozatorii "douămiişti" nu povestesc spontan, "aşa cum le vine", lipsiţi de acele preocupări artistice rezervate îndeobşte romancierilor consacraţi. Ei scriu, probabil, tot atît de greu pe cît au scris Neculce, Creangă, Caragiale, Preda şi alţi (la vremea lor) "subculturali". Ceea ce înseamnă că "sub" cultura noastră literară de manual nu se află decît... tot cultură.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cel mai crud torționar, Nicolae Moromete: „Porc mincinos. În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“
Pe unde a trecut, torționarul Nicolae Moromete a semănat teroare, fie că a fost la Aiud, Jilava sau Vacăreşti. Neavând niciun fel de studii, el a fost subiectul unor situații de-a dreptul hilare.
image
Afacerea care ia amploare în România. Locațiile apar ca ciupercile după ploaie, dar tot par neîncăpătoare: „Nu mai avem locuri disponibile”
În ultimii ani, în marile orașe ale României au fost amenajate foarte multe locații dedicate practicării sportului în aer liber. De cele mai multe ori este vorba despre terenuri de fotbal.
image
Admis cu 10 la Automatică. Ionuț Mihăilescu din Caracal a fost singurul decar din 3.500 candidați. A lucrat cot la cot cu bunica exerciții și probleme
Un elev de clasa a XII-a din județul Olt este deja admis la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Politehnicii București, cu media 10. Bunica sa a jucat un rol determinant.

HIstoria.ro

image
Olimpia, cel mai tânăr muzeu al ţării
Primul muzeu din România dedicat istoriei sportului și turismului montan a fost deschis la Brașov, în an olimpic, la „Olimpia”, în fostul sediu al Reuniunii de patinaj, clădire construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, restaurată de Muzeul Județean de Istorie Brașov.
image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.