În România de astăzi a devenit o banalitate să auzi despre cineva că a plecat să muncească undeva, în Europa, sau să asculţi o "poveste" despre cîţi bani "a făcut" x la cules de căpşuni, cît de greu munceşte y, dar şi ce bine cîştigă ca şofer, cum a plecat z cu nevasta şi copilul acum trei ani şi a mai venit apoi doar vara asta pentru o lună, ce casă a putut cutare să-şi facă numai după doi ani de muncă afară etc. Presa este abonată la această temă, de ceva timp, şi o tratează adeseori ca pe un subiect de senzaţie. Statisticile - dacă ar fi - ar vorbi de la sine despre fenomen. Dar nici nu sînt, nici nu vorbesc... cu tine. De aceea, împreună cu un grup de studenţi, am identificat un teren al naraţiunilor personale despre migraţia la muncă. Am încercat să cunoaştem cît mai mulţi români plecaţi la muncă în străinătate şi să aflăm: de ce, unde, cum, cu cine, pentru ce pleacă. Interlocutorii noştri provin dintr-o zonă rămasă fără industrie - Cîmpulung, unde agonia fabricii ARO a adus în criză o mare parte a populaţiei. Din interviurile adunate, cîteva secvenţe spun o parte din povestea mai mare şi mai lungă a migraţiei româneşti la muncă. M. şi I. aveau acum trei ani, cînd I. "şi-a băgat ordonanţa" (adică a renunţat de bunăvoie la locul de muncă, în schimbul unui număr de salarii), o căsnicie de doi ani şi o fetiţă de un an şi jumătate. Locuiesc într-un sat de lîngă Cîmpulung şi au "de toate": maşină, o casă nouă cu două nivele, mobilată şi dotată "cu tot ce trebuie". Dacă observatorul ia ca etalon al bunăstării bucătăria, va constata că M. şi I. trăiesc "urban", că au aparatura necesară unei gospodării - obligatoriu, "de marcă" -, mobilier "de comandă", funcţional şi agreabil. Atunci: "De ce aţi plecat?". Răspunsurile primite oferă mai multe motivaţii. Pentru că orizontul lor nu se mai suprapunea pe orizontul "local". Ei nu au acceptat să nu aibă, pe lîngă acest confort, primit odată cu căsătoria, şi bani pentru a-l spori şi a trăi în bunăstare. Nu au plecat de sărăcie, ci pentru că: "Nu putem sta aşa, ca paraziţii, să ne tot dea mama şi tata, să ne punem problema că trebuie să cumpărăm ceva pentru fată şi că nu avem cu ce. Aici eşti mort, nu ai ce face...". Acum trei ani i-am condus cu maşina la autogara din Cîmpulung, de unde porneau întîi spre Bucureşti şi, de acolo, mai departe, spre Milano, cu viză turistică. Bineînţeles că nimeni nu pleacă aşa, în "necunoscut". M. şi I. "aveau pe cineva" acolo. Părinţii lui M. plecaseră primii, apoi îşi chemaseră copiii cu familiile lor, cuscrul, care îşi adusese cumnatul, acesta, fiica - şi lanţul familiei se poate extinde nelimitat. Familia tradiţională se activează impresionant în condiţii de criză, resorturile ei în caz de "urgenţă" suplinesc protecţia pe care ar trebui să o ofere un stat modern. Poate este şi una dintre explicaţii pentru fenomenul migraţiei la muncă din mediile rurale. Revenind la M. şi I., după un drum de două zile cu autocarul, cu un copil de un an şi jumătate ţinut în braţe, hrănit şi schimbat "din mers", au ajuns la Milano. Au stat o vreme într-un apartament de patru camere, împreună cu un adevărat "clan" - pînă la 18 persoane, deoarece, în afara celor "stabili", tot timpul veneau alte şi alte rude. Un du-te-vino est-vest şi invers compune şi recompune familia, cu incredibile soluţii de a o face activă. De fapt, familia este cheia înţelegerii acestei "aventuri" a migraţiei. Rolurile "clasice" supravieţuiesc mai aproape de conţinutul lor originar: bărbaţii muncesc, iar femeile se ocupă de gospodărie şi de creşterea copiilor. În cazul cuplurilor mature, femeile vin periodic pentru a se achita de diferite misiuni casnice, dar prelungesc casa în România, uneori printr-o adevărată sucursală de asigurare a hranei. Am stat de vorbă cu O., care mi-a povestit că ea creşte animale şi cultivă legume care apoi sînt trimise cu lada frigorifică acolo. Porcul românesc, găina, roşia românească sînt "adevărate", căci "cele de acolo nu au gust". Pare un lux să găteşti cu produse de acasă la 2.000 de kilometri de casă. Dar o adevărată reţea de transport s-a dezvoltat în paralel cu mişcarea de migraţie. Legătura între cei de acolo şi cei de aici se asigură prin obiecte şi hrană: cei plecaţi trimit obiectele cumpărate din banii cîştigaţi, iar cei de aici trimit hrană. Sistemul de transport oferă tarife şi servicii prompte dus-întors. I. a trimis colete cu aparatură, îmbrăcăminte, lenjerie etc. Vara trecută, S. şi N., părinţii lui I., m-au chemat să-mi arate coletul primit la poartă, expediat cu microbuzul. M-au întîmpinat cu feţe radioase şi, aproape ceremonial, mi s-au arătat obiectele din colet. Fiecare a făcut oficiile de prezentare, în funcţie de competenţele lui de gen: N. - aparatura trimisă de I., S. - obiectele de uz cotidian trimise de M. Le scoteau cu grijă din ambalajul lor, temîndu-se parcă să nu le ia luciul, mi le arătau, apoi se uitau la mine să-mi vadă reacţia şi le puneau cu grijă la loc. În acest timp, rosteau cuvinte de laudă la adresa priceperii celor care le cumpăraseră: "Mă, I. ăsta, nu că-i al meu, da’ e băiat de toată isprava"! S. se minuna de iscusinţa nurorii: "Mă, M. asta e dată naibii! Mă, îţi dai tu seama cît o fi umblat ea pînă le-a găsit să le ia mai ieftin, în ofertă, cum e acolo, lucruri bune, nu ca aici...". Nu era greu să observi că fiecare obiect era anume şi îndelung ales, dar, în acelaşi timp, luate împreună, participau la un întreg, refăceau componenţa familiei şi alcătuiau un fel de "zestre" simbolică, conform codului unei culturi de tip popular, care acordă obiectelor un rol important în întemeierea şi consacrarea familiei. Coletele care fac drumul înapoi participă şi ele la un semantism cultural de tip tradiţional. Cîrnaţi şi carne de porc, prăjite în untură, tobă, caş afumat, covrigi (un preparat dulce, tradiţional în zonă, care concurează cozonacul), ţuică şi vişinată pleacă spre Milano nu în virtutea valorii lor practice, ci ca substitut al lumii familiare şi familiale. Ca un ritual, în fiecare zi "se mănîncă" o bucată din ceea ce înseamnă "acasă". Coletele, care se încrucişează pe drumurile migraţiei, exprimă unul dintre sensurile majore ale acestei experienţe: distanţarea faţă de universul de origine produce o actualizare puternică a valorilor lui. Întorşi vara aceasta după trei ani, M. şi I. sînt "alţii", dar, deşi nu le mai place aproape nimic din ceea ce au găsit în ţară, "sîntem la noi acasă". Ceea ce i-a determinat să se apuce imediat de treabă, să dea casei lor aspectul şi funcţionalitatea celor la care a muncit I., acolo. Vor arăta, în felul acesta, semnele reuşitei lor, aşa cum au făcut-o şi alţii din sat. Sînt hotărîţi să se întoarcă la Milano, deşi la ieşirea din Italia li s-a făcut un mic semn în paşaport - "SPS" - pentru că nu au avut permis de muncă. Au întrebat ce implică acest lucru, dar nu li s-a dat nici o explicaţie, au întrebat dacă se mai pot întoarce, dar nu li s-a dat nici un răspuns, sînt îngrijoraţi, încearcă să afle ce îi aşteaptă, dar nu cunosc legile. Au depus actele pentru permis, dar durează... Ca M. şi I. sînt şi alţi tineri, prin intermediul cărora care drumurile dintre noi şi Europa se pot scurta mai repede.