În 1966, cînd tînărul Teo își susținea lucrarea de diplomă în Drept, Republica Socialistă România era condusă de un an de către tovarășul Nicolae Ceaușescu. În același an 1966, tovarășul a interzis avorturile și metodele contraceptive: țara trebuia să crească, precum holdele mănoase care îmbrățișau, pe stemă, munții înalți, pădurile dese, apele învolburate și sondele semețe de sub soarele galben și steaua roșie care închidea cununa de spice. Cu amuleta socialismului deasupra țării, era greu – dacă nu de-a dreptul eretic – de crezut că ar fi putut exista și probleme.

Tînărul absolvent Teo, însă, nu era un tînăr oarecare, după cum avea să arate viitorul. În chiar lucrarea de diplomă, acesta a identificat, o spune chiar titlul, „Probleme juridice privind naţionalizările efectuate în ţările socialiste“.

V-ați ținut respirația pentru o clipă, imaginîndu-vă o vizită a securiștilor acasă la junele Teo, o scurtă călătorie cu o Volgă neagră și apoi, într-un birou întunecos, un interogatoriu de cîteva ore despre motivele care l-ar fi putut face pe un proaspăt diplomat să se aplece asupra „problemelor“ RSR?

Expirați. Apoi inspirați adînc, a ușurare: tînărul Teo nu era ce părea. În lucrarea sa de diplomă, care ar fi trebuit, de fapt, intitulată „Pseudo-probleme juridice privind naţionalizările efectuate în ţările socialiste“, se pot citi pasaje ca următoarele (conform unui articol publicat de Petre Bădică, jurnalist al Newsweek România): „Țara noastră și alte țări ce au înfăptuit naționalizările au plătit unele despăgubiri parțiale, dar nu ca urmare a existenței unei obligații juridice, ci pentru a contribui la normalizarea relațiilor externe. Naționalizarea este un act licit prin însăși natura sa, iar neplata de despăgubiri nu-l transformă într-un act ilicit. (…) (Naționalizarea este – n.r.) preluarea pe cale revoluționară de către statul proletar a proprietății asupra mijloacelor principale de producție din mîinile claselor exploatatoare și transformarea ei în proprietate socialistă de stat. (…) în țara noastră problema naționalizării a început să se pună după victoria insurecției armate din 23 august 1944. Deși clasa muncitoare a fost în fruntea acestei insurecții, ea continua să rămînă o clasă exploatată.

Desființarea monarhiei la 30 decembrie 1947, preluarea puterii de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare creează premisele înfăptuirii naționalizării. (…) Traducerea în viață a acestor acte juridice (care au făcut posibilă naționalizarea – n.r.) a dus la sfărîmarea dominației capitalului în economia țării noastre, la apariția proprietății socialiste de stat, premise pentru dezvoltarea țării și independența ei, premisă a fericirii poporului român. (…) Sub conducerea clasei muncitoare în frunte cu Partidul Comunist Român, masele muncitoare din țara noastră au trecut la înfăptuirea revoluției socialiste din țara noastră. Printre cele mai importante măsuri ale revoluției socialiste la noi în țară s-a situat și naționalizarea, efectuată la 11 iunie 1948 prin legea 119 votată de Marea Adunare Națională, urmată la un timp relativ scurt de o serie de legi și decrete ce adînceau procesul început prin legea sus menționată.“

23 de ani mai tîrziu, pe 19 și 20 decembrie 1989, Teo, care nu mai era chiar tînăr, se afla la Viena, în calitate de participant din partea Republicii Socialiste România la o reuniune OSCE. Absolventul de Drept era atunci secretar I la Departamentul Securitate Internațională și Dezarmare din MAE. Cu cîteva zile înainte, zeci de timișoreni mureau împușcați după proteste masive împotriva puterii ceaușiste. Chestionat de diplomații occidentali în legătură cu crimele de stat, Teo le comunica vehement acestora (potrivit unor telegrame – publicate de către cotidianul Libertatea – trimise în centrala MAE de la București de către ambasadorul de atunci al României la Viena, Trandafir Cocârlă): „Este un fapt deplorabil de a se folosi un asemenea cadru pentru colportarea unor zvonuri și știri de presă neconfirmate și este profund regretabil că pe această bază unele delegații au găsit de cuviință să ia poziții dușmănoase la adresa țării noastre. Asemenea abordări reprezintă un act total inacceptabil de amestec în treburile interne ale unui stat suveran și independent care contravine spiritului și literei actului final.“

30 de ani mai tîrziu, pe 16 decembrie 2019, un Teo senect, deținător al poziției de președinte al Senatului României, prezida „ședința solemnă comună a Senatului și Camerei Deputaților consacrată celebrării a 30 de ani de la Revoluția din 1989“, evenimentul care le era comunicat diplomaților străini la Viena în decembrie 1989 de către același Teo drept „colportarea unor zvonuri și știri de presă neconfirmate“.

Iată cîteva fragmente din discursul lui Teo din 16 decembrie 2019: „Ceremonia solemnă de astăzi simbolizează datoria noastră conștientă și sinceră prin care aducem și un omagiu tuturor celor care au luptat pentru libertate și care au pus piatra de temelie pentru dezvoltarea și consolidarea democrației românești. (…) Cu toții am fost uniți de dorința de a rupe legătura cu trecutul și de a vedea sfîrșitul comunismului. Am prețuit, mai mult decît orice, ideea de libertate, de egalitate de șanse și de prosperitate și am dorit să construim o societate democratică cu o economie de piață liberă. (…) Această ședință solemnă comună care ne reunește pe noi toți astăzi reprezintă și un moment important în care trebuie să reflectăm împreună asupra stării de fapt a societății românești la 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 și încotro se îndreaptă.

Dar este și un moment de introspecție, de evaluare a rolului și a obiectivelor noastre pe termen lung, un moment în care se simte nevoia unei colaborări îndeaproape între clasa politică, societatea civilă și cetățeni, pentru a gîndi viitorul României.

Ceea ce am reușit să construim în acești 30 de ani de la căderea regimului comunist se bazează pe adoptarea unor valori fundamentale evidente, deja naturalizate de societatea noastră, dar care trebuie revitalizate și apărate în mod permanent. Cu toții avem privilegiul libertății, dar în același timp avem și responsabilitatea respectării valorilor democratice. Trebuie să privim cu mai multă responsabilitate rolul pe care noi, politicienii, îl avem în modernizarea arhitecturii instituționale, precum și cu mai multă înțelepciune lupta politică, astfel încît să fie respectate întru totul limitele legale și constituționale și, nu în ultimul rînd, să privim misiunea noastră cu încrederea că putem propune o viziune pentru dezvoltarea unei societăți românești mai puternice, mai aproape de cetățeni și cu un rol bine definit în structurile europene și euroatlantice din care face parte.“

Potrivit articolului 98, alineatul 1 din Constituția României, în vigoare din 2003, „Dacă funcţia de Preşedinte (al țării – n.r.) devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor“.

Astfel, dacă președintele Republicii, din orice motiv, dispare definitiv sau temporar de la Cotroceni, tînărul Teo care susținea naționalizarea comunistă în lucrarea de diplomă din 1966 devine în mod automat (pînă la organizarea de alegeri sau, după caz, pînă la referendumul de suspendare) președintele Republicii România, stat membru al Uniunii Europene și al NATO, stat care a condamnat oficial comunismul în ședință comună parlamentară în 2006 prin vocea președintelui de atunci, Traian Băsescu (pe baza „raportului Tismăneanu“).

Ca și azi, Teo era senator. Spre deosebire de azi, era doar senator, nu și președinte al senatorilor. Întotdeauna, însă, fie tovarăș, fie domn, a fost Teodor-Viorel Meleșcanu. Și crește odată cu țara.

P.S. Întreaga carieră publică a lui Meleșcanu de după ’89 este un „nu“ grotesc aruncat în față tuturor celor care au sperat în despărțirea de comunism. Și mai sînt și alți meleșcani și isărești care încă scuipă negare pe mormintele deziluziilor noastre.

Cătălin Prisacariu este redactor-șef adjunct la Newsweek România.

Foto: A. Ivan