● Niki Ardelean, colonel în rezervă, un film de Lucian Pintilie.
Regizorul român Lucian Pintilie şi-a făcut debutul în 1965, anul în care Nicolae Ceauşescu devenea secretar general al Partidului Comunist Român. În deceniile care au urmat, de dictatură ceauşistă, sfîrşită în 1989, domnul Pintilie, ca mulţi artişti est-europeni cu spirit liber, a încercat să lucreze în interiorul sistemului şi apoi a trăit în exil, plecînd în Occident în 1973 şi întorcîndu-se în ţară după căderea lui Ceauşescu.
Dintre filmele pe care a reuşit să le facă în ţară, Reconstituirea (1970) rămîne una din operele exemplare ale regiunii şi ale vremii. Subtil, dificil şi curajos, filmul e o puternică declaraţie de onestitate artistică, într-o cultură a minciunii şi a fofilării oficiale.
Reconstituirea este inclus într-o retrospectivă de două săptămîni care va începe joi la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York. Programul consistent oferă publicului american de asemenea şansa de a vedea filmele mai recente ale domnului Pintilie, printre care şi Niki Ardelean, colonel în rezervă – un film muşcător, aproape o comedie, din 2003, care reprezintă o punte – dar şi o înfruntare – între vechea şi noua Românie. Va rula timp de o săptămînă la MoMA, proiecţiile marcînd aşteptata, deşi tîrzia premieră nord-americană a filmului.
Scenariul este semnat de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, care au ajuns la maturitate la finalul erei ceauşiste şi care aveau să continue colaborarea cu Moartea domnului Lăzărescu (în regia lui Cristi Puiu), filmul care a marcat începutul Noului Val. Domnul Pintilie este unul dintre puţinii regizori români din generaţia anterioară, activi în perioada comunistă, revendicat de realiştii sceptici din tînăra generaţie drept influenţă fundamentală, aceştia dispreţuind în cea mai mare parte estetica ocolită, alegorică şi politica compromisului, practicată de vechea generaţie. Niki Ardelean, colonel în rezervă e un fascinant hibrid stilistic, de un naturalism pătrunzător, infuzat de un delicat, aproape sfios simţ al absurdului. (…)
Personajele principale sînt doi bărbaţi ajunşi la vîrsta a treia, pe care îi leagă – precum pe Alan Arkin şi Peter Falk în Cuscrii (1979) – mariajul copiilor lor. Niki (Victor Rebengiuc), colonel în rezervă din armata română, are o atitudine stoică, dar un fel de a fi ce sugerează rezerve ascunse de bunătate şi sensibilitate. E în doliu. Îl întîlnim, în primăvara lui 2001, lovit de moartea bruscă a singurului său fiu, Mihai (Marius Galea) şi de plecarea iminentă a fiicei sale, Angela (Dorina Chiriac) în SUA cu soţul ei, Eugen (Şerban Pavlu).
Tatăl lui Eugen e Florian, căruia i se spune Flo şi a cărui emancipare agresivă, ridicolă vine în contrast comic şi dureros cu tradiţionalismul impasibil al lui Niki. Un atotştiutor cu tendinţe de şef maniacal, un diletant plin de elanuri, căruia mitocănia i se pare fler, Flo poartă o şapcă de baseball pe care scrie, în engleză, Genius şi îi arată lui Niki înregistrarea nunţii lui Eugen cu Angela, pe care scrie (în franceză) „un film de Florian Tufaru“.
Niki se uită la opera cuscrului, moment crucial în film. Înfloriturile amatoriceşti, pseudocinematografice şi accidental-revelatoare ale lui Flo amplifică stările şi temele sugerate de stilul răbdător, clasic, de filmare şi montaj al domnului Pintilie. Nunta e un episod absolut banal, deci un amestec volatil de elemente burleşti şi tragice, o dezlănţuire în care tensiunile latente din interiorul familiilor şi contradicţiile subterane ale interacţiunilor lor ies la suprafaţă, fără a fi pînă la capăt conştientizate.
Niki Ardelean… urmăreşte îndeaproape multe personaje, printre care Eugen şi Angela, mamele lor, Puşa (fabuloasa Coca Bloos), Doina (Mihaela Caracas) şi văduva lui Mihai, Irina (Andreea Bibiri). Însă centrul său de greutate e, fără îndoială, Niki, a cărui suferinţă e ignorată de toţi cei din jurul său. Strădania sa evidentă de a nu se abate de la idealul de bărbăţie capabilă, altruistă, patriotică – ideal de care nu-i mai pasă şi pe care nu-l mai înţelege nimeni din jur – e axul pe care se desfăşoară drama filmului, devenind ceva mai mare, mai complicat şi mai teribil decît durerea tăcută a unui bătrîn.
La fel ca Reconstituirea, Niki Ardelean… pivotează, în moduri pe care nu le-aş dezvălui, de la tensiune calmă, neexprimată, la violenţă aproape suprarealistă. Şocurile livrate în ultimul act al filmului pot părea arbitrare, însă ele ne reamintesc şi că normalitatea – fie ea în lumea dispărută, plină de umbre a comunismului, fie în domeniul bine luminat, familiar al capitalismului consumerist – e întotdeauna fundamentată pe ipocrizie şi ameninţată de haos.
(Articol publicat în The New York Times, 29 februarie, 2012)
traducere de Laura POPESCU
