- argument -

În 2013, oamenii muncii din România vor avea parte de 12 zile libere de sărbătorile legale, dintre care 8 pică în timpul săptămînii. Deşi impresia generală este că tot timpul sărbătorim cîte ceva, de fapt sîntem pe un loc codaş printre ţările Uniunii Europene: belgienii au 24 de zile libere, ungurii 17, chiar şi bulgarii au 15. Teoretic – căci în practică lucrurile stau cu totul altfel. Aceiaşi oameni ai muncii folosesc sărbătorile legale drept un pretext pentru minivacanţe, luîndu-şi alte zile libere (sau uneori le sînt oferite prin generozitatea patronilor), creînd ceea ce am auzit că se numeşte „punte“ între zilele libere „de la stat“ şi weekend-uri. Astfel, avem jumătăţi de săptămîni libere, ca să nu mai vorbim de „Marea Punte“ de la Crăciun la Sfîntul Ion, pe 7 ianuarie.

Senzaţia că nimeni nu munceşte în România este uneori acută şi descurajatoare. Ianuarie e lună moartă, căci lumea îşi revine după sărbători, în februarie parcă se mai mişcă cîte ceva, dar e lună scurtă (ah, să nu uităm, mai nou, Valentine’s day!), în martie ne tot sărbătorim mamele, soţiile (care au parte de zile libere la mica înţelegere) şi „reînvierea naturii“, urmează Paştele (o săptămînă înainte, în care ne căim şi postim, aşa că muncim mai puţin şi mai în silă, şi cam o săptămînă după), 1 mai care deschide în mod oficial sezonul picnicurilor şi al grătarelor, apoi din iunie încep concediile, populaţia oraşelor se răreşte, iar cei care încă mai sînt aici îi invidiază pe cei care pleacă şi muncesc la turaţie redusă. Septembrie şi octombrie mi se par singurele luni cu adevărat „muncite“ din an, în noiembrie deja apar reclamele cu moşi crăciun şi se închid bugetele pe anul în curs (cînd e vorba de „munci“ mai grele, deja sînt amînate pentru anul care vine), despre decembrie nu are rost să mai discutăm, petrecerile încep să se ţină lanţ de pe întîi.

Totuşi, ce facem cu toate aceste sărbători? Simplu, petrecem! Sau cel puţin asta sugerează televiziunile care, în emisiunile lor de ştiri, folosesc aproape obsesiv sintagma „românii au petrecut...“ Văzute la televizor, sărbătorile şi petrecerile noastre par atît de stereotipe încît îţi vine să-ţi iei cîmpii, pur şi simplu să te urci în primul avion şi să pleci într-o ţară în care nu se taie porci, nu se ciocnesc ouă, nu se încarcă pînă la refuz cărucioarele în hipermarket-uri, nu ajunge nimeni la Urgenţă pentru că a mîncat şi a băut prea mult.

Scopul acestui dosar este cel de a reaminti că petrecerea (sărbătoarea, cheful...), indiferent de natura ei, este în primul rînd o poveste personală, a fiecăruia dintre noi. O poveste în care tot ce contează, de fapt, sînt oamenii care participă şi care s-au adunat pentru a mînca şi bea laolaltă, sau pur şi simplu pentru a sta de vorbă, împărtăşind un moment de bucurie, fie el „sărbătoare legală“ sau nu. (Adina Popescu)