Nu îmi pot înfrîna pedanteria şi, înainte de a răspunde invitaţiei la ancheta dilematică, vreau să mă lămuresc întîi pe mine ce e o reţetă şi abia apoi să execut comanda Luizei Vasiliu sosită pe e-mail: „V-aş ruga să scrieţi despre reţetele culinare cele mai importante din viaţa dvs., cele încărcate emoţional, primite şi transmise, gătite în circumstanţe care le-au făcut speciale“. Foarte bine, îmi place, dar n-o să dau iama orbeşte, haotic, prin amintirile culinare, ci o să mă pregătesc ca pentru o mică bătălie, etapă de etapă, cu strategia şi tactica puse la punct. Căci ce altceva este o reţetă decît un mic plan de atac primit oarecum de-a gata, pe care eşti invitat să-l urmezi pas cu pas. Recepta latinească tocmai ideea de lucru primit sugera. De-acolo se trage reţeta în franceză, italiană, spaniolă. Româna, în schimb, zice DEX-ul, ar fi împrumutat-o din neogreacă. Dar sensurile, oricum le-am învîrti, au rămas cam aceleaşi. Dacă franceza leagă în primul rînd reţeta de chestiuni contabile (sumă primită, operaţie de control etc.) şi o strecoară în bucătărie abia după ce face parte medicinei („formulă de preparat un remediu“), româna trece prescrierile doftoriceşti pe locul 1, urmate cu grăbire de rostul reţetei în gătitul bucatelor, dar şi de sensul figurat (mijloc, procedeu, soluţie practică) şi lasă de izbelişte la sfîrşit finanţele („sumă de bani încasată după un spectacol“). Am tot stat şi m-am gîndit ce s-ar nimeri mai bine să răspund, cum să potrivesc lucrurile ca toate rosturile reţetei să se adune snop în ceva. Şi în cele din urmă mi-am dat seama că doar o singură poveste mă face să plimb reţeta din bucătărie pînă-n spiţerie şi s-o văd ca pe formula perfectă de obţinut Opera Magna a gustului. Adică Reţeta cu majusculă, remediul de aur, elixirul, bunătatea absolută: supa de găină. 

Da, despre supa de găină din copilărie vreau să scriu. O făcea bunica Anuţa ori de cîte ori eram sau mă prefăceam bolnavă. Totul începea cu o decapitare la care asistam îngrozită, pentru că băbuţa (aşa o strigam) mă obliga să particip ca să învăţ şi să mă călesc. Stăteam lîngă butuc ca un nevolnic ajutor de călău, încremenită de groază şi oroare, în timp ce urmăream toate etapele execuţiei, pînă orătania nu se mai zbătea. Cînd nu plîngeam de-a dreptul, mă smiorcăiam sau scoteam doar nişte scheunături jalnice, în timp ce bunica îmi explica hotărît, pas cu pas, ce şi cum trebuie făcut. „Na, aşa, ca la carte“, îi plăcea să spună în final, cînd lua găina decapitată de picioare şi-o ducea spre bucătărie. Cum tot ca la carte (deşi băbuţa nu ştia să scrie şi să citească) trebuia să fie aprinsul focului în plita Vesta, fiertul apei şi opăritul găinii într-o oală uriaşă, apoi ciupelitul, apoi pîrlitul ultimelor resturi de pene. Urma despicatul, scosul măruntaielor, tranşatul. Oricînd aş putea încropi cîteva pagini despre ordinea mişcărilor pe care le descria cuţitul cu plăsele negre, precum un bisturiu de chirurg, despre scîrba cu care priveam şi adulmecam măţăraiele, dar şi despre chiotul de bucurie cînd descopeream ouă mici, galbene sau chiar mari, adevărate, cu coaja albă, subţire ca un pergament. Veneau la rînd zarzavaturile din grădină, pe care le culegeam cu mîna mea şi le aduceam în triumf, într-un coş: morcovi, pătrunjei, păstîrnac, gulie, ţelină, o ceapă, nişte căţei de usturoi, o varză creaţă mică. Apoi boabele de piper, sarea şi puţin zahăr, cît cuprinzi între degete. Apoi fierberea, spumuitul, aburii îmbătători în care îmi venea să fac inhalaţii. Şi în final, tăieţeii, ca o ploaie de fire aurii, făcuţi tot de bunica. Reţeta ar fi, în mare, asta. Dar gustul licorii fermecate de atunci nu l-am mai regăsit niciodată. Băbuţa spunea că secretul mare al oricărei mîncări e să pui suflet în ea, să-ţi fie drag tot ce faci, de cînd începi să creşti găinile, pînă semeni şi pliveşti morcovii, de cînd aprinzi focul, pînă întinzi frumos masa. 

Deşi ştiu pe de rost alchimia unei adevărate supe de găină, deşi recit şi trezită din somn reţeta învăţată de la bunica, totuşi aşa, ca la cartea din copilărie, n-am făcut-o niciodată. N-am tăiat în viaţa mea o pasăre sau altă vietate, n-am crescut pui, n-am mai avut grădină unde să plivesc morcovii şi nici plită Vesta în care să aprind focul. Din toate sfaturile băbuţei am reuşit să urmez pînă azi unul singur: chestia cu pusul sufletului în trebăluială. Trag deci nădejde mereu că mesenii mei simt în cerul gurii cît drag presar în bucate, pe lîngă sare şi alte cele, atunci cînd pregătesc un prînz, o cină, ba chiar şi un mic dejun sau un sandvici. 

Adriana Babeţi este scriitoare. Cele mai recente volume publicate sînt Le Banat – un Eldorado aux confins, CIRCE, Université de Paris – Sorbonne (Paris IV), 2007, şi Prozac. 101 pastile pentru bucurie, Editura Polirom, 2009.