După ce Internetul a început să se dezvolte cu adevărat (adică să fie o reţea deschisă, potenţial, oricărui posesor de computer personal), ziarele şi revistele păreau să-şi fi găsit o „a doua natură“, construindu-şi versiuni online. La începutul anilor ’90, acestea presupuneau, în primul rînd, texte şi (pe ici, pe colo, cît permitea tehnologia) niscaiva imagini. În 1995 existau pe Internet puţin peste o mie de publicaţii din toată lumea (printre ele, şi Dilema...). Dar ediţiile electronice nu erau, atunci, decît simple „reciclări“ ale conţinutului tipărit: un fel de „ofertă specială“ pentru cine nu putea (dintr-un motiv sau altul) să citească publicaţia pe hîrtie. Sau un moft, o mişcare de marketing, o autobăgare în seamă: hai să fim şi noi prezenţi online, că aşa e moda. De atunci, pare să fi trecut o veşnicie...

Nu cititorii sînt puţini, ci banii

Vînzările ziarelor tipărite tot scad, din ’90 încoace, în lumea occidentală, iar în ultimii ani scăderea s-a accentuat: faţă de 2005, în 2009 britanicii au cumpărat cu 16% mai puţine ziare, americanii cu 13%, germanii cu 8%, francezii cu aproape 6%. S-au vîndut mai multe ziare în China, Brazilia, India – adică în ţările cu cea mai mare creştere economică, în care sistemul modern al presei s-a dezvoltat mai tîrziu. În Occident însă, una dintre cauzele care explică diminuarea vînzărilor o constituie Internetul. Nu doar prin simpla apariţie online a ziarelor (unde acelaşi conţinut din versiunea pe hîrtie este gratuit), ci – mai ales – prin noile forme de exprimare şi difuzare a informaţiilor aduse de web 2.0. Ştirile şi articolele de opinie sînt preluate de pe site-urile ziarelor şi răspîndite (tot gratuit, desigur) pe mii de bloguri ori pe reţelele sociale. S-au dezvoltat, în ultimii ani, şi „agregatorii“: site-uri care pun la un loc şi organizează ştiri şi articole din mai multe publicaţii, precum Drudge Report, Huffington Post ori Art & Letters Daily. Apărute pe post de „revista presei“, unele au devenit afaceri independente, depăşind uneori numărul de cititori al ziarelor pe care, de fapt, le „parazitau“. La noi, HotNews.ro a început ca revistapresei.ro şi a ajuns, astăzi, unul dintre site-urile de informaţii cu cel mai mare trafic, furnizînd conţinut propriu, pe lîngă vechile „sinteze“ şi agregări de articole din diverse surse. Pe scurt, audienţa cumulată a ziarelor şi revistelor e mai mare decît oricînd, tocmai datorită Internetului, care permite o difuzare amplă a conţinutului – spune Larry Kilman de la World Association of Newspapers (WAN), într-un dosar publicat de The Economist pe 9 iulie 2011. Stereotipul „nu se mai citesc ziare“ n-are nici o bază: presa e citită mai mult decît oricînd. Dar nu mai este „presa pe care o ştiam“. De fapt, suferinţa cea mare vine din lipsa veniturilor, nu a cititorilor – mai spune Larry Kilman. („Back to the cofee house“ – un dosar special publicat de The Economist, 9 iulie 2011.)

Plătim, dar pentru altceva

Marile ziare generaliste au ajuns, aşadar, în situaţia de a nu mai putea susţine, din punct de vedere financiar, ediţiile online (şi nici cele tipărite nu se simt prea bine...). S-a spulberat şi speranţa că un trafic numeros pe site va atrage publicitate, deci bani. N-a mers. De fapt, întregul model care a funcţionat în presa tipărită, de-a lungul epocii industriale, se dovedeşte, acum, caduc: să ai cît mai mulţi cumpărători ai ziarului/revistei, pentru a atrage cît mai multă publicitate (deci bani), astfel încît să menţii preţul ziarului cît mai jos. Pe Internet, acest principiu simplu n-a funcţionat: chiar şi ziarele mari, cu milioane de cititori online (unde conţinutul e gratis), nu reuşesc să scoată din publicitatea pe site mai mult de 20% din banii de care au nevoie pentru a merge mai departe. Soluţia? Aparent, e la îndemîna oricui: orice bun gospodar îţi spune să nu dai pe gratis un lucru în care ai investit muncă, bani, inteligenţă. Aşadar, să vindem conţinutul online.

Financial Times şi Wall Street Journal au început de multă vreme să-şi vîndă ediţia electronică. Şi au avut succes, evident: oamenii care citesc aceste ziare sînt, în general, din business şi – simplu spus – sînt dispuşi să plătească pentru a citi nişte lucruri care îi ajută să cîştige bani. Cu „marele public“ însă e mai complicat. Încercările din anii ’90 de a cere bani pentru conţinutul online au dat greş. New York Times, de pildă, cerea la un moment dat bani pe articolele mai vechi de 7 zile (cam un dolar bucata). Era – simbolic vorbind – o formă de a atrage atenţia asupra mediului online: textul citit se arhivează for ever şi îl poţi reciti oricînd, dar te costă. Cu dolarul respectiv plăteai comoditatea de a citi de acasă sau de la birou un articol vechi pentru care, altminteri, ar fi trebuit să te duci la o bibliotecă unde se află colecţia ziarului. Practic, plăteai nu articolul în sine, ci un „serviciu suplimentar“. N-a ţinut nici asta. În marile trusturi de presă, taurul a fost luat de coarne recent: se va plăti conţinutul. „Lucrul în sine.“ Cel mai mare tam-tam s-a făcut în jurul „cazului“ Rupert Murdoch & Times. „Ultimul mogul“ (cum îl numeşte The Economist, vezi p. VI din acest dosar) a decis: cei care vor să intre în acest adevărat templu al presei mondiale trebuie să plătească. Faima celor doi (mogulul şi ziarul) a creat aşteptări şi comentarii. Acum, lumea se întreabă care sînt rezultatele financiare, dar News Corp încă nu a dat cifre oficiale. Roy Greenslade de la The Guardian comenta pe blogul său, în noiembrie 2010, anunţul făcut de New Corp: 105.000 de „plătitori“ pentru conţinutul digital (http://www. guardian.co.uk/media/greenslade/2010/nov/02/thetimes-paywalls).

New York Times – care a introdus şi el un paywall – a anunţat: are deja 225.000 de abonaţi la versiunea electronică. Mult, puţin? Puţin – dacă ne raportăm la zecile de milioane de oameni care dădeau click pe nytimes.com cînd era totul gratis. Mult – dacă ne raportăm la aşteptări sau la un alt caz, care a eşuat lamentabil: Newsday. Înaintea tuturor, în octombrie 2009, proprietarii ziarului au decis să introducă plata pe site, iar în cîteva luni au reuşit să atragă doar 35 de abonaţi (http://www.observer.com/2010/media/after-three-months-only-35-subscriptions-newsdays-web-site).
Între timp, au trecut şi alţii la plata pentru conţinutul online ori se pregătesc să o facă. În Slovacia, firma Piano Media gestionează 9 site-uri (ziare, televiziuni, reviste) pentru care utilizatorul plăteşte 2,90 euro pe lună, banii urmînd să fie împărţiţi în funcţie de cît timp stă cititorul pe fiecare site. Piano Media îşi păstrează un comision de 30%. Acest model – crede Tomas Bella, director la Piano Media – ar putea funcţiona şi în alte ţări europene, unde „bariera limbii le asigură furnizorilor de conţinut o protecţie faţă de concurenţa directă“. Modelul este, de fapt, o aplicare la scară mai mică a unei platforme pe care a construit-o deja Google: site-urile care vor bani pentru acces se pot înscrie pe Google One Pass, contra unui comision de 10%. În Germania, Berliner Morgenpost şi Hamburger Abendblatt testează un paywall care le va lăsa, totuşi, cititorilor acces gratuit la o anumită parte a conţinutului. Şi în alte ţări se întîmplă acelaşi lucru. S-ar părea că e inevitabil: în scurt timp, cititorii de presă online vor plăti pentru conţinut.
Numai că va fi vorba despre alt fel de conţinut. The Economist citează opinia unui consultant media, Juan Señor de la Innovation Media Consulting, care nu are încredere în simpla introducere a plăţii pentru conţinut: „Nu poţi rezolva problema modelului de afacere fără să schimbi modelul editorial“. Aşa încît Juan Señor recomandă schimbarea radicală a site-urilor, a felului în care „ziarul“ e împărţit în secţiuni, pentru a se diferenţia de ediţia tipărită: conţinutul trebuie adus mai aproape de felul în care gîndesc cititorii versiunii electronice.

Plătim pentru presa online? Da. Dar trebuie să devină un alt gen de presă, în concordanţă cu mediul şi cu „noii cititori“, care înlocuiesc foşnetul hîrtiei cu clicăielile mouse-ului.