Anul trecut pe vremea aceasta, opinia publică românească dădea în clocot, pornind de la ceea ce s-a numit „scandalul desenelor animate porno“. Era vorba de un serial de animaţie, difuzat pe Minimax, constînd în ecranizări ale unor (vorba titlului) Poveşti populare maghiare. Incriminat era faptul că, în două episoade distincte, fuseseră înfăţişate scene prea libertine pentru publicul românesc... sau, mai bine zis, pentru ceea ce cred românii adulţi că li se poate difuza copiilor. Într-una dintre poveşti, Prinţesa şi porcarul, se întîmpla ca o fată de împărat să îşi dorească într-atît purceluşii dansatori ai unui păstor, încît să accepte trocul propus de acesta: anume să îşi ridice rochia tot mai mult, în schimbul fiecăruia dintre cei trei godaci... şi a ocarinei din care le cînta. În alt episod, o ţărăncuţă, înrudită (pe linia lui Propp) cu Fata ţăranului cea isteaţă a lui Ispirescu, defila în faţa regelui goală de la brîu în jos şi călărind o capră, ca rezolvare ingenioasă a uneia dintre probele acestuia (de a veni la palat nici călare, nici pe jos; nici îmbrăcată, nici dezbrăcată). Atît porcarul şi prinţesa din cel dintîi episod, cît şi ţăranca şi regele din celălalt se îndrăgosteau reciproc şi se căsătoreau fericit aşa, ca-n basme... În afară de înfruntarea spiritelor, la unirea celor două perechi – se înţelege – vor fi contribuit şi acele momente de seducţie nudă care i-au scandalizat pe adulţii valahi! Aceasta deşi reprezentarea lor în animaţie era într-atît de stilizată, de transfigurată grafic, încît nu avea cum să-i bruscheze pe copiii de orice naţie. Dimpotrivă: păreau făcute special pentru a înfăţişa tainele erosului într-o manieră deopotrivă firească şi fermecătoare.

Din partea CNA-ului, canalul Minimax n-a putut încasa mai mult decît o simplă atenţionare pentru difuzarea acestor adorabile desene. Cine s-a uitat, cu sau fără propriii copii alături, la această serie de animaţie 2D cu linii naive şi culori vioaie, abundînd în grafisme folclorice, cine a ascultat blînda şi sfătoasa voce din off a povestitorului n-ar fi băgat de seamă că Minimax-ul, reputat ca televiziunea copiilor cuminţi, propagă pornografie…

A trebuit să vină sesizarea, vecină cu pîra, din partea prezentatorilor TV Răzvan şi Dani (multi-sancţionaţi, la rîndul lor, pentru abundenţa de aluzii promiscue şi libidinoase din propriul program, transmis dimineaţa), ca astfel, dintr-odată, pe nevinovatele basme din vecini să cadă oprobriul părinţilor! O zi-două de vîlvă online… şi verdictul de vinovăţie era gata ştampilat: pentru tagma supervigilentă a părinţilor forumişti, realizatorii maghiari şi broadcasterii români căzuseră în oala mai largă a „vulgarităţii şi violenţei din desenele de azi“! Cei mai alarmişti dintre ei întrezăreau chiar comploturi iredentiste… Puţini dintre Catonii de ocazie văzuseră cu ochii lor secvenţele incriminate. Nici nu mai conta: tabuul era gata impus.

Argumentele unor „vigilenţi haioşi“

De notat e că mare parte dintre comentarii erau făcute în stil băşcălios, cel puţin vulgar. Înşişi Răzvan şi Dani păreau să nu fi pornit acest scandal mediatic cu alt scop decît oportunitatea de a se hăhăi la cameră, interpretînd lubric, cu apropouri şi grimase, poveştile în cauză!… Argumentul era mai mult decît convenabil: om fi noi obsedaţi sexual, dar ne-am asumat rolul; în schimb, de la o televiziune pentru copii, parcă aveam alte pretenţii, nu!? Ca urmare, sub pretextul grijii faţă de copii, o droaie de alţi „vigilenţi haioşi“ de prin radiouri şi televiziuni, de pe bloguri şi forumuri, au plusat care mai de care, în isonul acuzatorilor matinali. „Auzi colo: ridică fustiţa, să-ţi dau godacu’... Hi-hi-hi!“ „Ai văzut, dom’le, ce-i învaţă televizoru’ pe copiii de azi!? De-aia sînt aşa precoce! Ha-ha-ha...“

Şi tot aşa, din hi-hi-hi în ha-ha-ha, exegeţii de ocazie ai basmelor ecranizate s-au pornit să fluture steagul pudorii, pentru a-şi deşărta fiecare mai dihai obsesiile. Iar frumuseţea e, tocmai, că nici nu pot fi contrazişi! Chiar aşa grosolane, caricaturale şi lesne psihanalizabile, interpretările lor fantasmatice sînt – zău aşa! – foarte valabile... La fel de valabile ca toate interpretările deşuchiate şi prelucrările aluzive aflate de către fiecare dintre noi, la vîrste mai mult sau mai puţin adulte: despre Scufiţa Roşie şi relaţia ei cu lupul („vaaai, bunicuţo, ce organe mari ai…“), despre Albă-ca-Zăpada şi convieţuirea ei secretă cu piticii (care pitici – se ştie – ho-ho-ho…), despre Barbă-Albastră (personaj devenit deja simbol al priapismului)… Care dintre noi n-a auzit bancul cu poanta finală „Spune-mi o minciună, Pinocchio“? Ei bine, da: majoritatea basmelor pot fi interpretate şi „fără perdea“. Mai ales cele străvechi, din folclorul popoarelor. La rîndu-le, basmele româneşti abundă de iele care se duc la păstori, dansîndu-le goale sub nas, ori de voinici curajoşi care străpung porţile ferecate ale greu accesibilelor iubite (nemaipunîndu-l la socoteală pe Creangă cu a sa antiburgheză şi anticlericală Poveste). Interpretarea „sexy“ a basmelor e deopotrivă corectă, stă în picioare aidoma celei moraliste, dăscălitoare, care ne este revelată cu întîietate cînd sîntem mici. Basmele sînt magice şi prin aceea că ne inoculează, discret şi cu efect întîrziat, elemente clare de educaţie sexuală.

Ne e greu să vorbim cu copiii noştri puberi şi preadolescenţi despre evenimentele din viaţa lor intimă? Puţini dintre noi ştim însă că discuţia e deja iniţiată, de cînd le-am povestit despre Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana.

În acest sens, prinţesa şi porcarul de peste graniţă sînt aliaţi ideali pentru părinţii care-şi pregătesc temele din vreme. Trocul în trei trepte al celor trei purcei, cele trei steluţe plasate pe sînii şi pubisul fetei, abilitarea eroului umil şi cucerirea, la final, „a fetei şi a împărăţiei“, acestea şi altele le vorbesc copiilor, la modul aluziv şi alegoric (deşi nu lipsit de detalii), despre relaţia femeie-bărbat şi despre marea taină a iubirii, în care sîntem de fiecare dată pretendent şi redută de cucerit.

Ce semnificaţie are paloşul unui voinic în vremea focoaselor nucleare?! Ce noimă are iatacul prinţesei în epoca mall-urilor? Aceste simboluri, desuete încă din vremea fraţilor Grimm, sînt vehicule arhetipale; sînt obiecte manevrate de fiinţa noastră intimă în marele Matrix colectiv, la care avem acces în momente privilegiate (iar în copilărie mai tot timpul)…

Psihanaliştii şi teoreticienii literaturii văd în basme un adevărat tezaur naţional: e ca şi cum ai aşeza pe canapea neamuri şi seminţii întregi. Concluzia e mereu aceeaşi şi e optimistă: priviţi statistic şi istoric, sîntem sănătoşi, potenţi şi fericiţi. Ce dacă, pe termeni scurt, românii pot apărea psihotici social, mînaţi de frustrări inavuabile? E doar un episod dintr-un mai lung serial...