Anul acesta s-a întîmplat să răsfoiesc numerele revistei Albina din perioada 1954-62. Erau legate în nişte registre din carton tare, rezistent, numai bun pentru a salva tipăriturile de proastă calitate ale acelei vremi. Alături aveam şi Albina dinainte de comunism, iar contrastul era izbitor. Nu făceam altceva decît să caut articole şi imagini pentru o arhivă a oraşului meu. După ce am găsit tot felul de ştiri şi articolaşe despre colectivizarea în sate din raionul Mizil, în sfîrşit, în numărul 588, anul 62, seria II, din 1 aprilie 1959, am dat şi de începuturile GAC (Gospodăria Agricolă Colectivă) „Unirea“ din Mizil. Două fotografii şi un text, într-o zi de 1 aprilie, ar fi putut trece drept o păcăleală, mai ales că Mizilul tot a fost luat în băşcălie de la Caragiale încoace, dar nu, măcar în acel an, 1 aprilie a fost unul serios:

„Într-una din aceste zile de început de primăvară pe harta agriculturii socialiste şi-a făcut apariţia printre multe altele şi gospodăria agricolă colectivă „Unirea“ Mizil. 237 familii de ţărani muncitori şi-au unit cele 113 hectare de pămînt dintre care 25 hectare de vie şi au pornit pe un drum nou. La inaugurare oamenii s-au îngrijit să înalţe firma gospodăriei şfotografia de susţ. Pe sub acest portal vor trece în toamnă care pline cu grîu – rod al muncii colectiviştilor. Cum e şi firesc, proaspeţii colectivişti din Mizil, împreună cu cei veniţi de prin comunele învecinate pentru a asista la inaugurare, sărbătoresc evenimentul prin cîntec, joc şi voie bună şfotografia de josţ.“

Un text vizionar, trebuie să recunosc, cîtă vreme pe sub acel portal au trecut, ani buni, care, tractoare şi maşini, şi nu doar cu grîu. Din manualele de Română ştiam, de pildă, de acei pepeni de zahăr roşu şi cum era în grîu spicul cît cocoşu’, amănunte pe care trebuia să le credem traduse în fapte. În faptul zilei, însă, toamnele copilăriei mele au fost ale unui patriarh nesăbuit şi-ale bancurilor cu cocoşul roşu, pe care le auzeam şi le dădeam mai departe chiar în practica agricolă cu care începeam anul şcolar. Distracţia asta dura două-trei săptămîni, poate chiar o lună. Ani buni a fost aşa, din care eu am prins vreo şapte. Ni se acrise de-atîta porumb şi vie. Auzisem că, în alte oraşe, elevii puteau merge la fructe de pădure, la tutun, cartofi şi altele. Nu ştiu de ce eram convinşi că altora le era un pic mai bine. Din puţinii struguri cu care ne întorceam, după controale severe, nu puteai să faci vin. Şi, oricum, în vie te cam săturai de ei. Ajunsesem să facem must chiar acolo, printre rînduri, la butuc, pentru a ne da bărbaţi. Cu porumbul – la fel. Luai cîţiva ştiuleţi, dar o făceai mai mult pentru a avea sentimentul că i-ai păcălit. La sfeclă am fost o singură dată şi m-am rugat să nu se mai repete. Dar măcar ne vedeam profile încălecînd brazda în ţinută de picnic, convinse că acel cocoş nu era el chiar atît de roşu. Era o corvoadă practica în care eram aruncaţi cu toţii: elevi, studenţi, militari în termen, chiar şi muncitori din industrie. Agricultura era o copie fidelă a doctrinei militare a ţării: lupta întregului popor pentru apărarea patriei. Înlocuind ce ar fi fost de înlocuit, poporul ar fi rimat cu ogorul, iarăşi un prilej pentru cocoşul roşu să se iţească hîtru în vreun banc. Şi atunci, unde mai erau colectiviştii? Satisfacţii mici, cu cîte un strugure şi-un ştiulete aveau toţi. „Pui un bob, din el răsare, / Mia de mărgăritare.“ Aşa fuseseră colectiviştii, unul cîte unul, şi dintr-odată, o ţară întreagă de amărîţi, cu PPC-ul după ei. Poate pică ceva. Îmi închipui că în anii ’80, încă mai existau membri cooperatori, adevăraţi sau cu de-a sila, aşa cum erau şi bunicii mei de la ţară, dar în oraş nu prea mi-i puteam închipui. Poate că, între timp, deveniseră cu toţii pensionari, iar marele proiect al cooperativizării trebuia salvat cumva. Noi, cei mici şi cei în putere eram soluţia.

Toamna adevărată era după-amiaza, cînd sleiala drumurilor pe dealuri, duşi cu arcanul, se sfîrşea. Cumva, trebuia să ne recăpătăm forţele, pentru că fiecare avea în curte o boltă, nişte rînduri cu roşii, cartofi sau cîţiva pruni. Începeau împrumuturile dintr-o curte în alta, freamătul. Ba cazanul cu ţuică – cu ăsta chiar era pericol –, ba ceaunul pentru bulion, magiun sau săpun, ba teascul pentru must. Trebuia doar să ştii să spui: „Vecine!“ Încet-încet, cămara prindea niscaiva borcane pe raft, chiar dacă loc rămînea destul.

Dar despre lucrurile astea învăţasem ceva mai mult – şi asta era adevărata practică, în ciuda teoriei –, cînd în triajul gării soseau camioane cu pepeni şi nu prea aveau cu cine să-i încarce în vagoane. Cum stăteam în apropiere, ştiam orice zvon al gării şi soseam repede acolo să negociez. Munceam şi, în schimb, primeam pepeni. Echitabil. Eram mulţumit, chiar mîndru.

Altceva era cînd auzeam pe cîte unul că a rămas usturoi pe cîmpul de la Conduratu, cam la 1 km distanţă. Toată strada pleca într-acolo să scormonim prin pămînt, cîrtitori. După cîteva ore, ne întorceam de pe usturodrom cu unghiile negre şi cu găleata plină. De fapt, aveam usturoi cît  să mîncăm doi ani. Cred că am şi dat la vecinii care pierduseră startul spre Conduratu. Acolo, pe cîmp, închipuindu-ne cum vin miliţienii pentru eradicarea acelui flagel popular, ca să ştim bine ce-avem să facem, începeam să fim fantaşti. Răsturnam prada şi o acopeream cu pămînt, apoi se derula filmul: „Ce dracu’ faceţi aici, mă?“ „Luăm şi noi nişte pămînt pentru flori, şefu’!“ „Şi ce vă ia aşa mult să-l găsiţi? Luaţi şi plecaţi odată!“ „Păi, căutăm şi noi să vedem care-i mai bun, şefu’!“ „Ia vino aici, mă, că ai chef de vorbă. Ia, deschide gura şi suflă!“ „Suflu, şefu’ – ce naiba, nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase…“ Mai toţi credeam că sîntem, într-un fel sau altul, Pistruiatul.

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Roman.