Cînd am aprins lumina din hol, acasă, după aproape 24 de ore petrecute prin aeroporturi și încă vreo 12 prin diverse alte mijloace de transport în comun, m-am întrebat pentru o secundă dacă nu cumva sînt încă în avion și doar visez că m-am întors. Mi se întîmplă des să uit unde sînt, să visez că visez, să visez ceva ce o să fac peste cîteva ore sau ceva ce-am făcut deja, dar prost, numai ca să reiau, o dată și încă o dată, scenariul, într-un soi de autoflagelare executată fără milă de subconștientul meu.
Apoi m-am descălțat și-am văzut praful roșu de pe bocancii mei. În praful ăla stătea, ca o bornă kilometrică proaspăt vopsită, întreaga poveste a călătoriei mele, realitatea faptului că adusesem cu mine o mică frîntură din Africa subsahariană pînă în apartamentul meu de pe o stradă oarecare din București – și certitudinea faptului că nu visez. Drumurile de pămînt din Lugarawa, plaja de la lacul Malawi, praful din Dar es Salaam, nisipul din Zanzibar – toate stăteau înghesuite în povești microscopice pe botul bocancilor mei gîndiți, produși și vînduți tocmai în capătul opus al lumii.
Mi-am dat seama atunci cîte secrete ascund, de fapt, obiectele pe care le iei cu tine în călătorii. Un aparat foto digital stricat, pe care nu-l mai pot repara, dar nici nu îl pot arunca: ultimele lucruri care s-au văzut prin obiectivul lui au fost niște crabi care mîncau firimituri de pîine căzute dintr-un panino cu chorizo, într-o lagună de pe Coasta Amalfi. Un loc secret, de care știe – de fapt – tot Internetul, Bagni della Regina Giovanna.
Un aparat foto analogic instant, ale cărui ultime cadre au fost portretele unui prieten cu care am zăcut, vreo două zile, pe o plajă dintr-un sat de lîngă Barcelona, și care a adus cu el, în obiectiv, urme uscate de sare, ca pe niște cicatrici de război.
Rucsacul meu verde, la care cînd mă uit parcă văd toate obiectele pe care le iau de obicei cu mine în călătoriile lungi, așezate mereu în același fel: pelerina de ploaie în capac, șlapii într-un buzunar din partea de jos, sticlele cu apă în laterale, pașaportul ascuns într-un buzunar secret din interior.
E timpul să te muți, din nou, pentru a cinșpea oară în ultimii zece ani. Și te uiți în jur, prin casă, și parcă toate obiectele îți vorbesc. Unele îți spun în șoaptă povești frumoase, despre primul tău birou, unde primul lucru pe care ți l-ai cumpărat a fost un filtru de cafea.
Altele îți amintesc brutal despre o zi în care ai crezut c-o să mori.
Și apoi sînt obiectele alea pe care le cari peste tot după tine, deși nu-ți folosesc sau nu-ți amintesc de nimic în mod special, pentru că, de fapt, îți amintesc de tot. Sînt pur și simplu o parte din identitatea ta. Prima ta chitară și basul pe care îl ții în husă, într-un colț de cameră, și te juri că o să-l mai iei la gîdilat din cînd în cînd, dar n-o faci niciodată. Cîteva zeci de ecusoane de acreditare jurnalistică la tot felul de concerte și festivaluri. Un teanc de carnete și agende pline de mîzgăleli, notițe, numere de telefon, liste de chestii de făcut și cuvinte care nu-ți mai spun nimic. Dar pe care nu le poți arunca, pentru că ele oglindesc fidel exact haosul din capul tău.
Jurnalele din școala generală, ale căror capitole încep toate, dramatic, cu: „Trebuie să povestesc despre ziua asta. A fost cea mai rea din viața mea.“
Se spune că oamenii care se mută des au din ce în ce mai puține lucruri. Și cred că e adevărat. Dar lucrurile pe care totuși alegi să le păstrezi sînt cuferele secretelor tale, unele dintre ele atît de criptice, că nici tu nu mai ții minte ce înseamnă de fapt.
E prea tîrziu să mai repar ceva / Toate jucăriile sînt stricate / Și pe cele noi le stric imediat ce le primesc / Sînt un copil care nu știe decît să strice / Cred că tocmai s-a stricat frigiderul, scrie, aproape indescifrabil, pe o pagină aleatorie dintr una din agende. Cuvintele sînt flancate de o listă de cheltuieli și de un to do list, în care „vineri, 14,00, 20 noiembrie“ pare să fie o dată importantă, pentru că este înconjurată de un chenar.
Sînt un om a cărui față aproape că posedă o voință proprie. Nu sînt în stare să mint și n-am fost niciodată. Doar ca să încerc să mint trebuie să fac eforturi supraomenești ca să-mi opresc sprîncenele din a țîșni de capul lor în sus atunci cînd nu trebuie. Motiv pentru care nici nu mă străduiesc prea tare să fac asta. Sau să ascund lucruri. De fapt, singurul mod prin care pot minți eficient este să cred și eu ceea ce spun, să înlocuiesc în capul meu realitatea cu povestea pe care am nevoie să o spun.
Pentru că, de fapt, toată lumea îți știe secretele. Sau le intuiește. Așa cum orice căutare pe Internet cu „hidden beaches“ te duce pe plaje pline ochi de oameni care au căutat tot „hidden beaches“. Poți încerca, sigur, „hidden hidden beaches“ sau „really, truly hidden beaches“ sau chiar „pe bune, vreau o plajă ascunsă unde să nu fiu decît eu“, dar adevărul e că, la fel ca sprîncenele mele, nici Internetul nu știe foarte bine să ascundă lucruri.
Așa că singurele secrete care se păstrează cu adevărat sînt secretele pe care nici tu nu le mai ții minte, dar pe care le țin minte obiectele tale și praful roșu de pe bocanci. La care te uiți uneori nostalgic, dar nu mai ții minte de ce. Un mileu aruncat într-o cutiuță metalică, peste un teanc de monezi de 10 bani, pare să fi fost important la un moment dat, dar nu mai știi de ce. Nu mai ai decît un fel de tandrețe intuitivă, care te anunță că obiectul are o semnificație, fără să mai știi exact care e.
În obsesia modernă pentru eficiență, oameni ca Marie Kondo te învață să arunci cît mai mult și să păstrezi cu tine doar lucrurile care îți produc bucurie. Dar ce te faci, de pildă, cu albumele de la nuntă, după ce ai divorțat? Nu e și durerea o parte din tine? Îți dorești cu adevărat să ștergi tot, ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind, fără să iei în calcul faptul că n-ai fi avut parte de multe alte bucurii dacă n-ai fi trecut prin durerea de care îți aminește un oarecare obiect din casă?
Sigur că, pînă la urmă, nu te împiedică nimeni să arunci tot și să rămîi doar cu ce ai în cap, cu amintirile pe care ți le poți rearanja și reinterpreta tu după cum dorești. Dar atunci o să îți pierzi și unele din secrete. Or să-ți rămînă doar secretele de care știi, cele care îți ridică automat sprîncenele într-un fel care te dă de gol. „Hidden beaches“ de pe Internet, pe care, de fapt, le știe toată lumea.
Odată, demult, am descoperit că primisem cadou o monedă pe care mi-o doream, de la cineva care între timp murise. Obiectul ăla mic, metalic și anost ducea cu el cel mai mare secret posibil: asistase la moartea stăpînului său. Sînt păstrătoarea acelui secret și în ziua de azi. Dar nu-l cunosc. Și nici nu sînt sigură că vreau să-i dau drumul în lume.
Ioana Epure e reporter, fotograf, călător şi om pentru cîinele ei. O găseşti, cu texte, poze şi poveste, pe ioanaepure.ro.
Foto: flickr
