Data viitoare o să ne luăm un cîine care nu sare peste gard, i-am spus femeii. Prima oară am făcut o alegere greşită. Se mai întîmplă. Nu ştiam că toţi cîinii de la adăpost sînt cu nervi, sînt bolnavi la suflet. Unul fuge cu coada între picioare, altul îşi atacă stăpînul. Sau pleacă de acasă, aşa cum a făcut al nostru. Deşi ăsta părea cel mai normal şi era şi destul de mătăhălos, aici n-o să intre nimeni, ăsta e din start un fel de forţă inhibitoare, chiar şi vizual. Înţelegi. Deci corcitura părea destul de normală, doar mai tîrziu, acasă, ne-am dat seama că are probleme. Încă din prima săptămînă a şters-o de trei ori de acasă, ne învîrteam cu maşina pe străzile lăturalnice pline de noroi ca să-l găsim. Cred că tot cartierul rîdea de noi, mai lipsea să scoatem un megafon pe fereastră. Cînd l-am găsit, l-am bătut ca lumea, dar nici asta n-a folosit la nimic. Doar fiu-meu putea să se înţeleagă cu el, pe el îl asculta cît de cît. Ăla micu’ se aşeza lîngă el pe bordură şi-i murmura la ureche. De altfel, avea urechi pleoştite, am observat încă de la adăpost, dar ne-au spus că le are pleoştite doar pentru că încă nu e matur. O pulă, erau pleoştite, doar că atunci încă nu mă pricepeam. Se vedea că atunci cînd băiatul îi vorbeşte, cîinele înţelege, pentru că altfel nu era un animal prost. Dar cînd a fugit a treia oară, m-am săturat. Soţia mea a venit cu ideea să facem un gard mai înalt ca să nu mai poată sări peste. I-am zis că gardul nu are nimic, n-o să-l bulesc doar pentru că e prost cîinele. În noaptea aia l-am băgat în portbagaj, l-am dus departe de tot, lîngă pădure şi i-am dat drumul. De acolo sigur nu se întoarce, ar trebui să alerge pe puţin douăzeci de kilometri. No, i-am spus, distrează-te pe aici, în gura mă-tii, nu-mi fuţi tu mie creierii. Ţi-ar fi fost bine la noi, dar n-ai apreciat, aşa că uite ce-ai păţit.

Dimineaţa, ăla micu’ l-a căutat ca disperatul, a strigat încontinuu prin grădină în pijamale. I-am spus că Buksi a scăpat din nou, nu mai mergem după el. Se întoarce el dacă vrea ceva. De atunci se tot plimbă cu autobuzul prin împrejurimi. Se jură că o dată l-a şi văzut la farmacie, dar pînă a apucat să-i facă semn şoferului şi să coboare, nu mai era nicăieri. Nu voiam să-i zic să-şi bage odată minţile în cap, sigur nu era ăla: lasă-l să creadă că l-a văzut pe al nostru. Nici nu ştiu, de altfel, de ce i-am spus Buksi. Ăsta-i numele care mi-a venit în minte. Cînd eram copil, pe strada noastră era un Buksi, o corcitură din asta mică şi neagră. Dar ăla nu sărea peste garduri, doar lătra.

Au trecut cîteva săptămîni, şi atunci m-am gîndit să nu mai risc, o să cumpăr de la vreun crescător de cîini unul ca lumea. Nu contează dacă e scump, doar să fie normal. Nu voiam cîine de luptă, ăia sînt vulgar de scumpi. Vecinul şi-a luat unul anul trecut, i-a tăiat urechile să fie şi mai înfricoşător. Ete na, ce să spun! Acum cîţiva ani, era la modă să ai terrier sau pitbull, dar acum s-a dus şi asta, doar cocalarii defilează cu fiare din astea cu botul lăţos. Mie nici aşa că-s trendy nu-mi plac, au picioarele prea scurte.

A doua oară ne-am tot învîrtit în jurul subiectului, ne-am interesat şi am hotărît să fie ciobănesc german. Nemţii ştiu totuşi ceva, nu e o întîmplare că îi pun să le păzească taberele. Bine, şi ăsta are defecte caracteristice speciei, se spune că, după o vreme, li se fac praf ligamentele de la picioarele din spate, dar asta e. Nici maşina nu ţine o eternitate, mai mult de zece ani nu ţine, dar totuşi, un BMW nu e Suzuki. Zece ani însemnă mult, şi cu cîinii tineri se spune că n-ar trebui să fie probleme. Dacă intră cineva aici, e clar că-l face bucăţele. N-am adus un pui, ca să nu sape şi să ronţăie pe unde apucă, ci un mascul adult, cu înălţimea la greabăn de şaizeci şi cinci.

Anul trecut au încercat să intre şi la noi hoţii, deşi avem sistem de alarmă. Au reuşit totuşi să ajungă în grădină, au luat cîteva scule, şi mp4 player-ul al lui ăla micu’, pe care-l uitase lîngă piscină. De cîte ori mi-am răcit gura degeaba, să nu-l lase acolo că se udă. Are tot ce-i trebuie, asta-i problema. Mi-au luat şi foarfeca de tăiat crengi de la Fiskars. Noi, între timp dormeam, îţi dai seama. Atunci şi-a luat şi vecinul nenorocitul ăla de cîine, că nu contează că are şi el alarmă, sigur au dat o raită şi pe acolo. Au şterpelit accesoriile de la rulotă. Cred că habar n-aveau ce sînt, au luat tot ce-au putut.

Vecinul şi-a adus anul trecut o rulotă, de atunci o tot completează cu cîte un accesoriu. De cum iese soarele, începe să meşterească în curte, eu zic că în curînd o să se mute din casă şi o s-o pună pe femeie să-i aducă mîncarea la rulotă. De altfel, nu arată rău pe dinăuntru, odată m-a chemat să mi-o arate. Adică rulota, nu mai rîde. Ţin minte că prima oară am văzut aşa ceva cînd eram copil, cînd venea circul la marginea oraşului. Îmi plăcea foarte mult cum îşi duceau casa, ca melcii, am şi tras cu ochiul pe la cîteva ferestre. Alea erau nişte coşmelii ruginite, înghesuite, pline de tot felul de boarfe, dar a vecinului e chiar locuibilă. Are o tejghea mică de bucătărie, a băgat şi un fotoliu, poţi să te uiţi la teve. Totul are un aer, aşa, cultural. Două paturi, plus sus încă două extensibile, ca la vagoanele cuşetă. Cu din ăla am călătorit la carnavalul de la Veneţia. Încap berechet patru oameni. Cînd eram puşti, aveam o maşinuţă cu rulotă şi îmi imaginam cum hoinăresc prin toată lumea, apoi mă opresc la malul mării, şi tot restul.

Şi soţiei mele i-a plăcut, a zis să ne cumpărăm şi noi una, dar acum că vecinul are deja, nu se mai poate. Ar fi ca şi cum am vrea să arătăm că şi noi sîntem în stare. Nouă ni s-ar potrivi mai bine şmecheria, vecinului nici nu-i place natura. Anul trecut i s-au uscat toţi arborii tuia, că nu i-a stropit. E cam ţăran, degeaba are bani. Se vede cît de idiot e şi după cîinele pe care şi l-a ales. E patron, se spune că are mai multe restaurante. La început a fost chelner, chelner cu platfus. Nu zic că eu sînt mare sculă în domeniul meu, dar la asta îţi trebuie ceva pricepere, plus creier. Chelnerului la ce-i trebuie minte? Maxim ca să nu ducă mîncarea la altă masă şi ca să bage din burtă pe nota de plată. Pentru că restaurantele alea două n-au apărut din bacşiş, mie să nu-mi spună nimeni că din bacşiş.

Soţia mea, Andi, îmi tot spune să nu mai am prejudecăţi, n-are cum să fie aşa un idiot Zoli ăsta, şi-a trimis copilul la facultate. Ete, căcat! Astăzi toată lumea îşi trimite copiii la facultate, chiar dacă e complet reta mititelul: contează doar unde plăteşte tati şcolarizarea. Am un prieten, să vezi, fiică-sa e proastă ca noaptea, OK, nu e rea, hai să zicem că e la limită, şi merge la comunicare. Învaţă să comunice, înţelegi. Aşa merg lucrurile astea. Dacă ai bani, copilul e automat mai deştept.

Nu poţi să negi că rulota arată bine. Dacă ne mutăm de aici într-un loc mai bun, o să cumpăr şi eu una. Şi cort în faţă, unde poţi să pui scaune, o masă, de parcă ai sta pe terasă. Nu trec cinci-zece ani, o să facem rost de un cod poştal mai bun. Poate şi mai repede.

De altfel, ciobănescul german a fost o alegere bună, nu ne-a răscolit grădina şi nici n-a lătrat încontinuu, pentru că adevărul e că ne-a fost puţin teamă că o să ne trezească noaptea. Nu ne-a trezit, lătra doar atunci cînd trecea cineva pe lîngă gard, dar atunci zici că era turbat. Îşi făcea treaba, era în regulă. Fiu-meu l-a învăţat tot felul de chestii, inclusiv prostii, să aducă înapoi mingea, să ridice piciorul, uite aşa. Se aşeza lîngă el, îl îmbrăţişa, vorbea cu el. I-am spus soţiei că băiatul ăsta e cam ciudat, să nu cumva să fie poponar. Nici fotbalul nu-i place, doar să se plimbe cu bicicleta, şi nici felul în care merge nu e cine ştie ce. Îşi ţine laba piciorului spre interior. Cum poate să meargă aşa?! Cîteodată am impresia că nici nu e fiul meu, pe bune. Bine, nu asta vreau să zic, pentru că ştiu că e al meu şi semănăm la faţă aşa, dar are ceva lipsit de bărbăţie. Abia acum intră în pubertate, acum trebuie ţinut strîns, să nu cîştige tendinţele homo.

Seara ieşea întotdeauna cu cîinele, îl punea să alerge. Apoi şi dimineaţa, prefera să se trezească la şase, deşi mai demult abia reuşeam să-l trezim la şapte. Şi-a pus în cap să-l caute pe celălalt. A pus şi anunţ pe net, a încărcat poza lui Buksi de pe telefon. No, asta îmi mai lipsea, să mi-l aducă înapoi. Bine, ciobănescul german l-ar fi făcut imediat bucăţele, asta e clar, pentru că grădina devenise pentru el propriul teritoriu, iar eu devenisem şeful haitei. Aşa cum stăteau în acel moment lucrurile, am fi fost bine mersi o lungă perioadă, pînă cînd ar fi început să aibă problema aia cu ligamentele, de care am zis. Totul ar fi fost în regulă, dacă nu era bulangiul ăsta de vecin.

Ieri, exact cînd a ieşit din casă şi deschidea poarta cu telecomanda, are o Lancia, nu e mare fîs, fiul meu venea acasă cu bicicleta, ţinîndu-l pe Rex de lesă. S-au oprit în faţa porţii, ăla micu’ îşi căuta cheile şi, dintr-odată, nenorocitul ăla de cîine al vecinului a apărut în faţa lor. La început n-a fost nimic, se uitau unul la altul, aşa cum obişnuiesc de după gard, arătîndu-şi colţii. Apoi cîinele vecinului, Gero, a început să mîrîie şi s-a apropiat încet pe flanc. Între timp, fiu-meu a deschis poarta şi a început să-l tragă pe al nostru înăuntru, iar eu am început să urlu, treci înăuntru. Ar fi putut şi vecinul să-i zică ceva, dar el stătea acolo ca pula în apă caldă. Cheamă-ţi cîinele înăuntru, i-am spus, că o să iasă în stradă. Atunci el l-a fluierat, dar Gero nici nu l-a băgat în seamă. E adevărat că nici Rex nu voia să asculte, împietrise în faţa porţii. Fiu-meu a băgat bicla în garaj, a venit înapoi cu ghiozdanul, iar ăia doi încă se mai mîrîiau. Ia-l de aici, i-am spus bulangiului de chelner, pentru că Rex o să-l facă bucăţele. No, acum fix de asta nu-l mai chema. Fiu-meu era deja alb ca varul, trăgea de lesă, dar cîinele nici n-a clipit. Muream de ruşine, pentru că mai demult am minţit că l-am dus la instructaj.

Cînd credeam că gata, asta a fost, dintr-odată terrierul a sărit şi l-a apucat de gît pe al nostru. A smuls un şomoiog mare de blană, dar Rex nu s-a mişcat, mîrîia la el cu capul lăsat, apoi l-a ocolit cumva şi l-a apucat de cur. S-au încăierat de-a binelea, la început ăla micu’ îi lovea cu lesa, apoi cu o creangă, ca să-i despartă. Strigam şi eu, treci la loc, treci la loc, dar cîinii o luaseră deja razna, se rostogoleau încolo şi încoace. Nu-i nimic, mi-a trecut prin minte, acum o să înveţe vecinul să nu-şi mai ţină nasul pe sus. Ai pus-o, garson, zîmbeam în sinea mea. I-am zis lui fiu-meu că ar fi cazul să plece, pentru că autobuzul vine doar din sfert în sfert de oră. M-am uitat la el şi am văzut că plînge. Poate chiar e homo copilul.

Cîinii s-au bătut pe viaţă şi pe moarte, dar pe bune, ca-n filme, sigur ai văzut scene din astea. Ca mutanţii din I am Legend. Aşa trebuie să arate şi luptele cu cîini. Am văzut că stîrpitura muşca bucăţi mari dintr-o parte, dar nici el nu se lăsa. L-a apucat bine pe Gero de picior, trebuie să-l fi durut. Se băteau de cel puţin zece minute, cînd am observat că Rex avea capul plin de sînge. Nenorocitul ăla i-a smuls urechea. Vecinul s-a oferit să-l ducă el pe fiu-meu, dar i-am spus că nu trebuie, să-şi ducă mai bine cîinele la veterinar, şi am urlat la puşti că acum chiar ar fi cazul să se ducă în pizda mă-sii, că o să-l treacă absent.

Rex stătea întins pe jos, ca o curvă proastă, şi şi-a întins gîtul către Gero. Am crezut că vomit pe loc, serios. Ăla micu’ încă mai stătea acolo cu creanga în mînă, iar în spatele nostru am auzit autobuzul care tocmai trecea. Nu-s cu nervii, mă ştii doar, dar atunci mi-am pierdut minţile. I-am tras un şut cîinelui s-o taie de aici, aşa cîine mie nu-mi trebuie. Ăla micu’ a îngenuncheat lîngă el, aşa că a primit şi el, micul pederast. Încă îi mai căram picioare lui Rex, cînd vecinul l-a apucat pe fiu-meu de braţ şi l-a tras de acolo, l-a băgat în maşină şi a plecat. Nu ştiu unde a dispărut cîinele lui, poate că l-au băgat şi pe el în maşină, n-am fost atent. Nenorocitule, hoitule, trădătorule, nenorocitule – l-am ţinut în şuturi pînă în stradă, în timp ce îi ieşeau spume pe gură. Am spălat jumătate de oră betonul cu furtunul, dar încă e plin de jeg, poţi să te uiţi.

Aici n-o să mai fie cîine, asta clar. Nici unul. Să-şi bată alţii capul cu ei.

Şi încă nu s-a terminat. După-masă au telefonat de la şcoală, mi-au spus că ăla micu’ nu s-a prezentat. Păi, nici pe acasă n-a dat, le-am spus, aşa că nu ştiu ce să zic. Apoi nici la cină, nici a doua zi la micul-dejun n-a binevoit să apară. Dar dacă o să apară, o să am cîteva cuvinte de spus, asta clar. 

traducere de Andrei DOSA