Ştiam sigur că îmi doream să rămîn acolo. Poate că intuiţia ofiţerului de la secţia consulară a funcţionat pe deplin cînd, fără nici un temei, mi-a refuzat viza de Anglia, după ce aşteptasem mai bine de 48 de ore în faţa ambasadei şi a ghişeului la care urma să dau interviu.
 
Se întîmpla cu cinci ani în urmă. Listele întocmite cu grijă, seara, pe trunchiul copacului din Str. Jules Michelet, erau citite apăsat şi mocnit dimineaţa de către un angajat al ambasadei, iar noi, religios de cuminţi, păşeam atenţi, struniţi cu dispreţ, într-o încăpere strîmtă unde trebuia să aşteptăm şi să tăcem. Şi eu am tăcut îndelung – e drept, nici energie nu mai aveam – pînă seara la 7, într-o încăpere neaerisită, pe care nu aveam voie să o părăsesc, fără nici urmă de apă ori mîncare (măsuri de securitate luate în urma atentatelor), cînd, fără argumente, am fost anunţată că viza mi-a fost respinsă. Ar lua mult timp să povestesc demersurile care au urmat pentru obţinerea vizei şi, ca să nu lungesc vorba, după şase luni de zbateri, am primit-o şi am plecat.
 
Odată ajunsă la Londra, am simţit că e locul unde vreau să trăiesc. Am început să frecventez conştiincios cursurile pentru care eram acolo, bibliotecile, am scormonit mai mult sau mai puţin sistematic străzile, străduţele şi bulevardele Londrei, marile cartiere ori cartierele mărginaşe. Muzeele au fost lăsate la urmă, strategic, pentru perioada mai îndepărtată pe care o gîndeam ca fiind dificilă (proiectam o şedere la Londra de cîteva luni bune, ba chiar de ani). Şi nu m-am ferit să cotrobăi prin magazine. Am categorisit rapid şi ferm drept îndoielnic gustul vestimentar şi culinar al englezilor. Toate vitrinele mă oripilau, toată mîncarea îmi dădea bătăi de cap. Nu mi-am pierdut însă bucuria traiului, căci am trecut cu aplomb la bucătăria indiană, libaneză, chineză. Am deprins obiceiul de a-mi bea dimineaţa cafeaua cu British cake, să ascult BBC 4 şi să învăţ ceva din magazinele healthy food. Mi-am mai propus să mă apuc de sport, îmbibată de sănătatea minorităţii majoritare a celor care făceau jogging pe malul Tamisei. M-am lăsat învăluită de atmosfera de la Covent Garden şi m-am împrietenit cu sirieni, turci, libanezi, palestinieni, evrei de la care cumpăram cartele ieftine de telefon, fructe exotice şi nimicuri alimentare. Îmi era bine. Asta să fi tot fost vreo lună jumătate. Vă mărturisesc însă că toată copilăria am avut cultul Ecaterinei Teodoroiu, cînd mă înconjuram de băieţi, făceam regimente şi duceam lupte imaginare. Cam asta retrăiam în fiecare dimineaţă în metroul luat din staţia Shepherd’s Bush spre Oxford Circus. Îmi simţeam apartenenţa la un regiment, fără camaraderie, care mărşăluia sacadat pe culoarele şi treptele staţiei de metrou. Dacă aş fi făcut greşeala să micşorez ritmul, indiscutabil aş fi blocat cîteva sute de metri din valul de oameni. La amiază se întîmpla acelaşi lucru. În metrou, mi-am permis să urmăresc discret, din curiozitate, oamenii şi să le privesc chipurile. În cea mai mare parte, citeau cărţi de economie, best-seller-uri ori tabloide, alţii, cum prindeau un loc, se relaxau şi aţipeau. Majoritatea, purtători de mp3-uri. Neofensaţi de privirea celuilalt, dar nici zîmbitori la întîlnirea cu ea. Am început să văd muzeele pe care le lăsasem pentru vremuri mai grele şi să citesc cărţile pe care le amînam din acelaşi motiv. Am început să renunţ treptat la mîncărurile exotice şi să dau mult mai mulţi bani pe cartele telefonice. Cursurile se apropiau de sfîrşit. Trimiteam CV-uri pentru joburi, sperînd să primesc răspunsuri nefavorabile pentru a-mi dovedi existenţa unei forţe exterioare, ostile. Păcăleala nu a durat mult, pentru că nu am gustat-o mult. Urma să plec acasă în două săptămîni. Băneşte, eram în cădere liberă. La capitolul cheltuieli reduse, a fost şi decizia de a renunţa la abonamentul de metrou, în favoarea cartelei de bus, gîndind eroic că, indiferent de distanţe, reuşesc să ajung unde trebuie, cu mai puţine ore de somn dimineaţa. Un calcul greşit. Cartierul unde urma să-mi dau examenele era la şapte ore distanţă, cu autobuzul, de Shepherd’s Bush. Suma de bani era acum incompletă şi nu aveam cunoscuţi în Londra de la care să mă pot împrumuta. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să conving funcţionarul de la metrou să-mi schimbe din nou abonamentul de bus.
 
Dar şi aşa aş fi mai avut nevoie de cîteva lire. Încrezătoare în forţa persuasiunii, m-am dus să-l conving. Adîncită în toate combinaţiile posibile făcute matematic, între Central Line, Piccadilly, Northern şi Metropolitan Line, dădeam funcţionarului soluţii care cădeau precum ne cădeau mîinile şi picioarele în „Maţele înrucişate“, jocul copilăriei noastre. Engleza nu mai avea efectul scontat, underground map devenise o gaură neagră. Obosită, am ridicat capul spre partenerul meu de dialog. Nu era nici blond nordic, nici mulatru ori negru, cum eram obişnuită cu angajaţii de la metrou. N-am ajuns să-l privesc, pentru că ochii mi s-au pironit pe ecusonul din piept pe care era scris: Vasile. Am ţîşnit. Ne-am îmbrăţişat. Domnul Vasile, moldovean din România, plin de doruri de casă, m-a ajutat, mi-a dat cea mai bună soluţie, mi-a cumpărat o cartelă potrivită de metrou, din banii lui. Bucuria noastră s-a revărsat şuvoi încă doar cîteva minute, cînd am fost nevoită să plec. L-am mai căutat pe domnul Vasile şi a treia zi ca să-i înapoiez banii. Fusese mutat la o altă staţie de metrou, iar angajaţii nu se cunoşteau între ei. Ştiam sigur că nu mai voiam să rămîn acolo.
Îmi era dor de acasă.
 
Lucia Toader este expert, Programul „Burse pentru traducători străini“, ICR.