La începutul anilor ʼ90 apăruse, în România, din neant, un „conflict” bizar între adolescenți. Majoritatea eram divizați în două tabere, extrem de vehemente: depeșarii și rockerii. Adică cei care erau fani ai formației Depeche Mode și cei care ascultau, înrăit, doar muzică heavy-metal – iar semnele distinctive erau musai.

Conflictul se ducea așadar între cei care purtau blugii largi, lungi, cu franjuri în loc de tiv, și cei care se înghesuiau în blugii strîmți; între cei care își pictau pe haine trandafirul roșu și cei care se legitimau cu un cap de mort. Îți declarai apartenența pînă și prin încălțări: pantofii bombați vs ciocatele ascuțite – și, în mod cert, dacă voiai să „exiști”, să ai o personalitate, trebuia să te afiliezi fie unei tabere, fie alteia.

În mod cert, n-a fost nici o toană de o vară (căci curentul s-a manifestat ani de-a rîndul) și nici ceva „importat” din afară – fiind o creație pur neaoșă. Dacă întrebi un străin despre existența acestui gen de conflict, te va pune, cu siguranță, să-i repeți întrebarea și, eventual, să-i explici ce vrei să spui, căci nu va înțelege. De multe ori, chiar dacă te apuci să-i explici, tot nu va înțelege. Căci ce era, pînă la urmă, de înțeles?

Chiar dacă aparent era vorba despre un război „muzical”, acest conflict ascundea de fapt o rîcă pseudo-ideologică de clasă: depeșarii erau considerați copii de bani gata, conformiști, burghezi, snobi și răsfățați și, cînd spiritele se încingeau, erau etichetați ca fiind copii de foști ștabi comuniști. De cealaltă parte a baricadei, rockerii erau drojdia societății, niște ratați din fașă, golani, sataniști și drogați. Bineînțeles, în taberele lor, fiecare se credea superior, susținîndu-și această superioritate prin gustul muzical elevat – sintetizatorul vs chitara electrică – ce le atesta ascendența spirituală. Și fiecare avea impresia că înțelegea cel mai bine viața, prin revelatoarele versuri ale cîntecelor. Este un mod de viață – susțineau partizanii fiecărui grup și își accesorizau apartenența la acest mod de viață atît prin haine și tunsori, cît și prin locuri de întîlnire bine delimitate – dacă depeșarii o ardeau prin Herăstrău, rockerii dețineau perimetrul Pieței Romane și Cișmigiul (iar cine cunoaște acronimul MBL a fost, cu siguranță, rocker).

Și cum nu era vorba doar de adorația unui grup de fani pentru o formație muzicală, ci și de o delimitare socială extrem de vehementă, întîlnirile dintre „haite” se lăsau chiar cu bătaie în toată regula. Inutil să spun că nu te puteai duce într-o rockotecă sau depeșotecă purtînd însemnele greșite. Doar dacă voiai scandal cu orice preț.

Ardoarea acelei vehemențe a scăzut totuși în timp, estompîndu-se pînă la ignorare. Pe de o parte, adolescenții virulenți se transformau în adulți conștienți de problemele reale din România, care nu erau puține. Pe de alta, valul de adolescenți care venea din spate era mai prins de modele importate din străinătate, care le invadau viețile. Accesoriile specifice își pierdeau și ele simbolistica. Rockerii începuseră să găsească cool botinele cu metal în bot, iar depeșarii cochetau cu ciocatele. Apăruseră, între timp, punkiștii și hippioții, moda Bross și adidașii legați cu șireturi fosforescente. Fostele haite nu doar că începuseră să se dezmembreze, dar, blasfemia blasfemiilor, chiar să fraternizeze. Odată cu dispariția găștilor, rockerii nu mai aveau nici o problemă să asculte Depeche Mode, iar depeșarii nu se mai fereau de muzica rock – realizînd, cu mirare, că nu erau chiar atît de diferite.

Nu știu dacă a fost o modă sau un fenomen social post-decembrist. Era însă, fără îndoială, o reală nevoie de apartenență la un trib. Și începutul unei societăți tinere care învăța să facă primii pași în libertate și să-și apere cu vehemență convingerile – oricît de frivole ar fi părut acestea. Și, chiar dacă din războiul rockeri-depeșari nu a mai rămas decît o poveste amuzantă, miezul pasiunii care ne-a mînat atunci în luptă a rămas încă activ.

Azi, cînd mai sînt întrebată, într-o doară: „Tu ce ai fost: rockeriță sau depeșară?”, mă surprind răspunzînd prompt, simțind cum reînvie, brusc, o mîndrie inexplicabilă, dar teribil de țîfnoasă și identitară: „Tu cam ce crezi că puteam să fiu?”.