Încerc să îmi amintesc momentele în care am dat eu însămi şpagă – şi cum m-am simţit, dînd-o. Mă gîndesc că, în vreme ce e înălţător şi exemplar să nu iei şpagă, e taman pe dos să dai şpagă. Aşadar, ce îmi amintesc cel mai bine sînt momentele din comunismul tîrziu, cînd am dat şpagă. Am dat cafea cumpărată pe piaţa neagră – pentru doctorul ginecolog la a cărui examinare trimestrială trebuia să mă supun, ca salariată a statului român (cine altul…?), pentru „detectarea timpurie a unei sarcini şi combaterea avorturilor ilegale“ (asistenta aduna sacoşele în hol, dimpreună cu carnetele de sănătate, intra, stătea, ieşea cu carnetele ştampilate-că-nu-eram-gravide, pe doctor nu l-am văzut, cred, niciodată; se povestea că făcea controlul cu mîna băgată într-o fostă pungă de lapte, cum mănuşi chirurgicale nu se găseau). Am dat ţuică – cred? îmi amintesc sacoşa şi farmacia unde o duceam, nu şi conţinutul ei – unei farmaciste care îmi vindea pe sub tejghea vată (articol de lux în ultimii ani comunişti, ceea ce face ca, în faţa memorialului de puşcărie al Lenei Constante, să am momente de lectură empatică unde v-aţi aştepta mai puţin…). Să nu fi dat? Nu dădeam, o păţeam, devenea mai urît decît voiam să ştiu.

După ’90, parcă mi s-a pus un opritor, la dat şpagă: nu dau şi pace. Ceea ce pare să se ştie – sau să se simtă? Şpăgarii au, oare, un simţ pentru a-i detecta pe cei de la care pot cere? Am aşteptat ani de zile aprobări de la statul postcomunist, pentru că eu nu „dădeam nimic“, iar funcţionarul (despre care toţi ştiau că „vrea ceva“) nu îndrăznea să îmi ceară (ne cunoscusem în liceu). Dar nici nu semna hîrtiile mele, perfect semnabile. Se făcea că le-a pierdut: duceam altele. Nu semna. Le pierdea din nou… Doi ani de aşteptare pentru o autorizaţie mică. În care, desigur, cea mustrată de lume că îşi dă aere de atmosferă eram eu. „Ce te costă să dai? Nu e dreptul tău?“ Ba da. Tocmai că era dreptul meu. E adevărat, m-a ferit soarta de situaţii dramatice cu adevărat, în care şpaga dată de mine să decidă dreptul la – să zicem – tratament medical al cuiva apropiat, pentru că (probabil) aş fi (ce)dat fără proteste. Dar, deşi am trecut prin atari situaţii (medicale), n-a fost nevoie să dau şpagă pentru ca ele să se rezolve spre binele alor mei. Am avut noroc, s-ar zice. Aşa că, poate, ar fi mai bine să nu mă laud.

Singurul episod în care am vrut să dau şpagă şi am fost aspru deconsiliată mi s-a întîmplat într-o ţară occidentală, hipercorectă, în care etica funcţionarului public e un loc comun despre care nici glume nu se fac (oricum, n-au umor, să fie vreo legătură…?). Universitatea unde ajunsesem cu o bursă cît se poate de legală nu îmi asigura cazarea la care aveam dreptul. Mereu acelaşi ghişeu, aceeaşi funcţionară care se purta de parcă… Le-am spus prietenilor mei locali „dacă am fi la mine acasă, aş zice că aşteaptă ceva; voi ce ziceţi, vrea bani sau cadouri?“ Susţineam că recunosc „funcţionarul care vrea şpagă ca să te rezolve“; amicii mi-au răspuns că „aici nu eşti în România ta, vei avea probleme; să nici nu încerci!“ Locuiam ca vai de mine, mă costa ochii din cap… aş fi dat, deşi eram îndreptăţită legal să locuiesc într-un cămin. N-am dat. După vreo doi ani, revenind pe acele plaiuri moral-perfecte, aflu că întreg serviciul de cazări se restructurase din cauza funcţionarilor care percepeau şpagă de la studenţii străini. Un caz unic în istoria… o ruşine… etc. Hotărît lucru, lumea „mea“ îmi crease competenţe psihologice superioare. Doar că nu mă crezuse nimeni, altcineva reclamase, în loc să dea, iar ancheta îi pedepsise pe vinovaţi, fără drept de apel. Mita se pedepseşte aspru în orice ţară civilizată. Ştim. Somnul legii naşte mita. E simplu. „…Iar noi dormim, domnule!“ – cum bine zice un erou naţional al literaturii române.

De cealaltă parte, în care aş primi eu însămi şpagă, lucrurile sînt – prin voia lumii în care trăim – mult mai limpezi. Nu iau. Păstrez în memorie o uriaşă galerie de momente cînd am refuzat şpaga. De la oameni care mă priveau ca pe o dusă cu capul, deloc umiliţi ei înşişi în tentativa lor eşuată de mituire: proasta – sugerau – eram eu. Am mai scris despre aceste subiecte, şi în Dilema veche. Ca profesor cu peste 25 de ani vechime pe ogorul didactic naţional, aş zice că le-am văzut pe toate, dacă, în fiecare an şcolar, viaţa mea nu ar bate, la capitolul „tentative de corupţie“, experienţa mea anterioară de viaţă. Diferite cauze obiective (masificarea învăţămîntului universitar românesc, coborîrea standardelor şcolare în general, o anume decădere etică a societăţii româneşti postcomuniste… completaţi dvs. lista) fac ca studenţii, an după an, să fie tot mai puţin chemaţi spre facultate, cît trimişi de visul unei căpătuieli uşoare, pentru o viaţă în care lipsa de căpătîi să fie compensată masiv de avantaje materiale imediate.

Şi aici (cînd vorbesc de „imediatul“ avantajelor, de „lipsa de efort intelectual“) ajung la motivaţia cea mai profundă, cred, a insistenţei cu care unii studenţi (un număr semnificativ, totuşi, pentru ca acţiunile lor să nu mai fie doar nişte incidente, ci să determine modificări ale codurilor şi reglementărilor vieţii universitare) vor să îmi dea şpagă, în loc să înveţe carte. Cartea pentru care au venit la Litere, de altfel. Şpaga le simplifică viaţa. Îi scuteşte de efortul învăţării. Cele mai multe păţanii ale mele sînt legate de anul I (unde predau cursul obligatoriu de Literatura română a secolului al XIX-lea), ceea ce înseamnă că studenţii şpăgari ar da orice (de la „ce să vă dau ca să mă treceţi?“, la „vă dau orice, dar nu-i cereţi fiicei mele să mai şi citească!“, am auzit multe) numai să nu citească Creangă, Maiorescu, Alecsandri… Sînt scriitori morţi şi plicticoşi, îmi veţi spune. Din păcate, cei ce refuză lectura lor sînt, în marea lor majoritate, cei care se refuză oricărei lecturi: nu citesc, în schimb, nici Murakami, nici Coelho.

Mă întreb (degeaba, fireşte) ce e în capul unui părinte dispus să dea o sumă de n euro pentru ca fiul lui (viitor profesor de română) să nu trebuiască să ştie cînd (şi de ce) s-au unit Principatele române sau cine e Titu Maiorescu. Şpaga trebuie să rezolve acolo unde studentul ar trebui să pună umărul (mă rog, capul) şi să înveţe. Iar părintele vrea să îşi ajute copilul, după cum îl duce mintea – şi după cum l-a crescut şi pe copil. Iau note mici la verificările pe parcurs, îi chem la seminarii suplimentare, iar ei vin – dacă vin – cu o sacoşă „cu ceva pentru dvs.“. Refuz, fac morală, îi poftesc să se aşeze ca să începem ora: dar nu, nu îi interesa ora ajutătoare, crezuseră că e modul meu de a le cere şpaga. Altă morală din parte-mi. Vor să plece: îmbogăţirea cunoştinţelor despre romantismul românesc cu ajutorul profei nu e pe agenda lor. Îi reţin ca pe nişte elevi de şcoală primară, se simt pedepsiţi, data viitoare nu mai vin. La examen o iau de la capăt: părinţi la uşa cabinetului, e-mail-uri rugătoare („spuneţi-mi un preţ, oricît“), ameninţătoare („…nu sînteţi decît o biată femeie singură, la asta v-aţi gîndit?“), vînarea mea pe coridoarele facultăţii, de către studente deodată zîmbitoare („am ceva pentru dvs., putem discuta?“), ambuscade cu sacoşe pe capul doctoranzilor, care să mi le pună în cabinet (da, fac cu asistenţii mici training-uri de rezistenţă urbană, şi pe tema aceasta), totul pentru ca să nu mai întreb la examen cine a scris Capra cu trei iezi. Şpaga simplifică viaţa omului. Sper că e limpede şi la ce (fel de) om mă refer.

De fapt, o simplifică şi pe a mea, ca profesor. Fiind, în ochii multora, probabil, „cea care nu ia şpagă“ (elegant spus, „cea cu care nu se poate discuta“), sînt ocolită mai des decît îmi dau seama. Pe una, totuşi, pot să o măsor: ajung să conduc foarte puţine lucrări pentru obţinerea gradului I, ale profesorilor din secundar. OK, explicaţia că aş fi foarte exigentă am auzit-o: înseamnă mai ales că verific corectitudinea referinţelor bibliografice (cu toţii ştim de ce). Da, am refuzat lucrări care nu au citat ca la carte, stricîndu-i candidatului planurile (sau poate că nu: una din refuzatele mele celebre a susţinut, cîţiva ani mai tîrziu, un doctorat la o altă universitate, cu un titlu foarte asemănător…). Dar nu accept cadouri care să „liniştească candidatul“ la inspecţie. Şi foarte puţini par dispuşi să rişte o inspecţie de grad unde – cum mi s-a explicat – „fiindcă n-aţi luat nimic, dvs. puteţi să faceţi orice“. Ceea ce înseamnă că, în multe situaţii, aceiaşi studenţi care mă admiraseră, poate, pentru că nu mă lăsasem cumpărată de loazele lor de colegi, s-au dat între timp pe brazdă. Brazda aceea, tăiată adînc în mentalul societăţii noastre. Iar eu rămîn cu tot mai puţini interlocutori reali în jurul meu: cu mine, nu-i aşa, „nu se poate discuta“…

Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.