Speranța nu e moartă, speranța se transformă...

Ana BULAI
Publicat în Dilema Veche nr. 340 din 19 - 25 august 2010
Speranța nu e moartă, speranța se transformă    jpeg

Seară de seară, asemeni majorităţii dvs., adorm cu speranţa că mîine copilul meu va avea o zi mai bună şi va fi sănătos, că bărbatul pe care îl iubesc va continua să mă iubească şi mîine, că sănătatea deja şubrezită a părinţilor mei nu va fi şi mai mult alterată, că la serviciu oamenii îşi vor ţine cuvîntul, iar ceea ce am planificat se va realiza cît de cît şi voi reuşi să plătesc teancul de facturi aflate pe dulăpiorul din hol şi poate pun şi ceva deoparte. Din cînd în cînd sper să cîştig la loto, deşi am un sentiment de vinovăţie gîndindu-mă că, de fapt, sper să piardă cîteva milioane de concetăţeni pentru ca eu să am satisfacţia unei sume de bani nemuncite. Speranţe! Pentru ele încerc să marchez momentele rare alături de cei care îmi sînt dragi, strîng bani pentru şcoala copilului meu şi încerc să îi transmit ceea ce cred eu despre educaţie, merg conştiincioasă la serviciu, şi la 40 de grade, le plătesc din cînd în cînd părinţilor analizele medicale, iar, rareori, cumpăr un bilet de loterie. Fac ceea ce faceţi şi dvs., fiecare, în felul său.

Nici speranţele, nici acţiunile mele nu îmi aparţin, de fapt. Ele sînt ale lumii din care vin, ale dvs., ale tuturor. Eu doar le populez cu oamenii din apropierea mea, cu conjuncturile mele particulare. Ele aparţin societăţii, sînt ceea ce lumea din jurul meu mă învaţă, uneori mă manipulează, alteori mă obligă să ştiu, să fac, să pot să sper. Pornind de la maxima socratică a lui „cunoaşte-te pe tine însuţi“, Kant, cu secole în urmă, ajungea la concluzia că întreaga filozofie s-ar reduce la cele patru întrebări fundamentale: „Ce pot să ştiu?, Ce trebuie să fac?, Ce pot să sper? şi Ce e omul?“. Sîntem, aşadar, produsul unei culturi acumulate din generaţii în generaţii, produsul unor instituţii înţelese ca moduri definite, din punct de vedere social, ale lui „a face“, avem în noi, cumva prestabilite, o logică a curgerii timpului, o imagine despre viitor şi un loc pe care ni-l rezervăm în istoria mai mult sau mai puţin personală. Or, în condiţiile în care valorile, ca fundament al culturii unei societăţi, sînt permanent puse în discuţie, în condiţiile în care instituţiile sînt supuse unei accentuate decadenţe, iar condiţia umană este discreditată într-un mod oficial şi aparent legitim, sigur că întrebarea „ce pot să sper“ pare să ne inducă un răspuns cu siguranţă nihilist.

Nu. Nu este deloc aşa. Avem în continuare speranţe. Şi eu, şi dvs. Speranţe, aşa cum sînt cele pe care le-am descris la început, la care se adaugă, în funcţie de preocupări şi nevoi, speranţe noi sau doar în haină nouă: o casă, o maşină, o şcoală mai bună pentru copil, o mobilă nouă de bucătărie, o carte bună, o funcţie, un loc nerestructurabil. Cîţiva dintre noi speră să înveţe mîine ceva în plus faţă de ceea ce ştiu azi, să descopere, să afle ceva interesant. Eu sper să mă exprim astfel încît dvs. să mă înţelegeţi...

Noi, cei trecuţi de prima tinereţe, dacă stăm şi analizăm speranţele noastre de acum, în comparaţie cu cele pe care le aveam acum douăzeci, sau doar cu zece ani în urmă, constatăm că ceva s-a schimbat: speranţele noastre au devenit mai mici, ca sferă a lumii pe care o pot cuprinde. Se referă astăzi doar la noi, la familie, la părinţi. Uneori îi cuprind şi pe cei cîţiva, din ce în ce mai puţini, prieteni. Cea mai mare parte dintre noi a încetat să mai spere ceva pentru spaţiul social care depăşeşte această demarcaţie a sferei private, să spere ceva pentru vecinătatea, pentru cartierul, pentru comunitatea sa, pentru semenii săi profesionali sau de vîrstă. Sîntem din ce în ce mai singuri şi mai individualişti în acest orizont al proiecţiei pentru viitor. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această dimensiune liliputană, speranţele noastre, într-o perspectivă temporală, au devenit şi foarte reduse, foarte „copilăroase“, să spunem. Cele mai multe dintre speranţele de astăzi se referă la „mîine“, la săptămîna aceasta, luna, anul acesta. Rareori peste cîţiva ani, şi asta pentru că prezentul e greu de înţeles, pentru că lumea în care trăim are reguli atît de schimbătoare, încît speranţele noastre se comprimă într-un viitor imediat, într-o dimensiune temporală redusă, singura în care mai funcţionează încrederea, în care mai putem să proiectăm cu realism modul de viaţă pe care îl cunoaştem. Dar cred că ar mai fi de remarcat un ultim aspect. Din ce în ce mai mult, speranţele noastre au în centru propria noastră imagine, felul în care noi apărem în ochii celorlalţi, ele se învîrt în jurul unei frumuseţi, statut, erudiţii dezirabile pentru societatea în care ne aflăm; din păcate, adesea, doar pentru această societate. Ne uităm, tot mai des, în oglinzile unor alteri mai mult sau mai puţin semnificativi, într-un narcisism din ce în ce mai accentuat, cultivat sau doar marketizat de lumea noastră.

Sper să îmi fie bine mie, azi, iar lumea să mă admire sau să mă invidieze pentru asta. Mulţi au astăzi doar speranţa de a fi eroii timpului prezent. Prea mulţi sînt cei care vor astăzi să se suie pe podiumurile unor concursuri care nu au valoare dincolo de ziua de astăzi.

Dar ce putem face pentru speranţele noastre? Să încercăm să respectăm regulile, atît cît putem, iar cînd nu, să nu încălcăm normele prea tare, deşi vom constata repede şi aproape întotdeauna că „merge şi aşa“. Să mai încercăm, poate, să aflăm cît mai multe despre lumea în care trăim, deşi, dacă nu reuşim, vom constata că „nimeni nu a murit de prostie“. Ne mai putem uita cînd şi cînd cu invidie la capra vecinului sau a grecului sau a neamţului, după caz, dar şi cu bucuria că au şi ei faliţii şi nenorocirile lor. Cu alte cuvinte, facem ce făceam dintotdeauna. Supravieţuim. Supravieţuim pe cont propriu, ca un personaj celebru din filmele americane.

Nu poate fi chiar aşa de rău. Noi am supravieţuit de ceva vreme. Aşa am trecut secole. Aşa am trecut şi prin comunism. Este cert însă că am trecut şi prin perioade în care aveam alte speranţe, speranţe pentru o altfel de societate, în ansamblul ei, speranţe pentru români în general, speranţe pentru tineri, speranţe pentru muncitori, speranţe pornite din vise, din idealuri. Am avut perioade în care am gîndit în cincinale, în decenii, în ere. Dar lumea de atunci s-a schimbat. Nu neapărat în zilele Revoluţiei. Începuse să se schimbe acea lume cu mult timp înainte, dar, sigur, s-a transformat mult mai vizibil după aceea. Altruismul şi întrajutorarea au devenit tot mai rare, idealismul este astăzi sporadic şi aproape ilar, individualismul tot mai acut. Speranţele s-au schimbat şi ele odată cu lumea în care trăim. Utopiile se destramă, civismul scade. Dar am devenit ceva mai pragmatici, mercantili şi, poate, mai fericiţi.

Cîţi dintre cei care au fost pe străzi în zilele Revoluţiei au sperat că după douăzeci de ani România va arăta astfel? Probabil foarte puţini. Pentru că mecanismul de acţiune a fost, chiar şi atunci, tot cel al supravieţuirii. Am sperat din tot sufletul în acea vreme într-o schimbare, dar una pe termen scurt şi fără o direcţie anume. Pentru că nu ştiam, pentru că nu puteam face mai mult, pentru că nu puteam spera mai mult.

Speranţele noastre de azi, aşa cum cred că arată ele, nu sînt în măsură să schimbe lumea, cel puţin la nivelul perceput al unei generaţii. Sigur, la scară istorică lumea se schimbă, şi noi odată cu ea, într-un traseu poate ciclic, în care întrebările kantiene îşi vor găsi noi răspunsuri şi vom afla, probabil, prin urmaşii noştri, postulate noi rezultate din răspunsul la interogarea „ce e omul?“.

Speranţele societăţii noastre ne schimbă însă pe noi, ne dau un sens al imediatului, ne determină acţiunile, ne conturează dimensiunea fericirii. Lumea în care trăim este rezultatul speranţelor noastre cumulate de ieri, de alaltăieri, de ani sau decenii, ale intersecţiei între speranţele noastre egoiste şi cele ale semenilor noştri, între speranţele noastre de a fi sau măcar de a părea mai buni, mai concişi, mai expliciţi în ceea ce facem, ce spunem, ce dobîndim şi speranţele similare ale celorlalţi. Aşadar, e lumea cea mai bună posibil.

Speranţele noastre de azi, mici, copilăreşti, narcisiste sînt, pentru cei mai mulţi, legitime şi fireşti şi ne transformă în cetăţeni dezirabili pentru societatea în care trăim. O lume în care un detergent îţi readuce „albul cel mai alb“, în care orice fel de creaţie devine artă, chiar dacă majoritatea conchide că ar fi fost „doar un experiment“, în care ne propunem ca minim 30% dintre liceeni să termine şi o facultate, chiar dacă nu ştiu foarte bine cu ce se ocupă gramatica. O lume în care fericirea se atinge prea lesne şi prea des se vinde „la ofertă“ în supermarket, o lume în care inelele de logodnă contează din ce în ce mai mult ca gramaj. O lume în care speranţa nu a murit, ci doar s-a transformat.

Da, e o lume frumoasă în felul ei. Nu mai plînge Jane...

Ana Bulai este sociolog. A absolvit un masterat în Filozofie în cadrul Universităţii Bucureşti, este doctorandă în Ştiinţe Politice la SNSPA, cercetătoare în ştiinţe sociale şi autoare a mai multor studii şi lucrări în domeniul social.

Fotografie realizată de Andrei Iliescu.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.