Doamna ministru Monica Anisie a stins decisă ţigara şi s-a ridicat din fotoliu. Era clar că întîlnirea luase sfârşit. Trebuia să recunosc, mă surprinsese plăcut, părea mult mai autentică şi mai empatică decît pe Facebook. Am privit către colega cu care venisem în audienţă şi aproape imediat ne-am ridicat. Apoi m-am trezit.

Telefonul vibra lîngă mine. La fel îmi vibrează în minte anxietatea. Teama continuă nu mai este o emoţie, după cîteva zile devine un zumzet surd, imposibil de alungat. Altoit pe mintea hipersintetică a unui ipohondru poate face minuni. Heeeei, Macarena! Dinspre apartamentul vecin, un sunet apăsat de bas intră aproape într-o armonie simfonică cu furtuna electrică din capul meu.

Pe net au apărut o samă de refrene care durează cel puţin douăzeci de secunde, ca să putem cronometra cît timp ne spălăm pe mîini. Imaginaţi-vă filozoful dansînd în pijama (nu, nu port pijama, dar nu pot scrie în Dilema veche ce port) în faţa oglinzii dimineaţa, în vreme ce se spală pe mîini, faţă, dinţi intonînd My loneliness is killing meeeeee, I must confess I still believeeee, privind intens spirtul de pe raft care se tot împuţinează. În esenţă, n-ai avea de ce să te speli pe mîini compulsiv după o noapte în care ai fost în cameră doar cu soţia. Dar nu se ştie niciodată, cunoaştem din istorie cît de insidios poate fi duşmanul de clasă. Hit me baby one more time!

Zahăr brun. Nu uit să îl adaug pe listă, sîmbătă sau duminică va trebui să merg iar la cumpărături, se consumă toate repede, se adaugă pe listă noi produse mai repede decît se înmulţesc sacii cu gunoi din balcon. Pe frigider, biletul cu tema pentru cursul de mîine online al fiului meu. Ce mănîncă cocorii şi de cine sînt mîncaţi la rîndul lor? Ce să spun, cunoştinţe utile. În viaţă îi va trebui sigur să ştie care sînt pradătorii naturali ai cocorului. În loc să educăm copiii pentru job-urile viitorului, le umplem capul cu tot felul de prostii prăfuite precum creşterea exponenţială, progresia geometrică, curba lui Gauss sau transferul viral între specii. Oh, wait, nici asta nu facem. Că tot veni vorba: e bine că mulţi profesori descoperă online-ul. Deşi e greu de înţeles de ce intri la dinozauri prăfuiţi dacă stai în faţa unei clase şi predai, dar te numeri printre progresişti dacă stai în faţa unui webcam şi (te) transmiţi prin Zoom.

Nu mă pot opri, încă o reflecţie pedagogică: mă gîndesc că acum devine clar de ce o situaţie simulată într-o clasă nu poate niciodată, dar niciodată, să înlocuiască situaţia reală de viaţă. Ştiam şi înainte că există virusuri, că apar spontan tulpini care afectează oamenii, că sîntem muritori, că sîntem fragili sau că, vorba bătrînului filozof Martin, moartea este cea mai sigură dintre posibilităţi. Dar, într-un anumit sens, abia azi ştim toate astea.

Şi a fost ciorba de pui şi au fost aripioarele picante.

Prînzul.

Apoi siesta.

În ritmul somnoros al pendulei din lemn masiv (nu, n-am aşa ceva, dar nu pot scrie în Dilema veche ce am), am din nou timp să gîndesc, să prind contur. Şi la figurat, şi la propriu, aripioarele picante nu iartă. Moţăi, aştept să treacă timpul. E ceva obscen şi nemaiîntîlnit în felul în care sîntem puşi la pămînt, ca nişte imenşi claponi deveniţi conştienţi, ca nişte galinacee de fermă care-şi permit să aibă Seneca şi Hadot în rafturile bibliotecii. Îţi priveşti corpul şi te întrebi dacă va rezista, s-a dus molfăitul leneş de popcorn, fiecare calorie trebuie să conteze, comandăm online complexe de vitamine pentru a-l pregăti, cu minuţie şi rigoare antreprenorială, pentru întîlnirea cu moartea prezumtivă. Niciodată n-a fost mai obscen evidentă consubstanţialitatea cu puiul eviscerat lăsat la decongelat în chiuvetă, identitatea după substanţă, iar nu după specie. S-a pogorît peste noi duhul rău al statisticii, we’re just numbers, we aren’t free, we are not quite alive. Niciodată n-a fost mai sinistru limpede cît sîntem de nesemnificativi. Sau infinit de semnificativi. Depinde de perspectivă. Şi tocmai asta e înfiorător. Cei mai mulţi dintre contemporani descoperă abia acum ceea ce unii ştiu de cînd părăsesc clasa pregătitoare. Află despre muţenia, opacitatea şi imunitatea la sens a lumii. Exasperarea care a produs de-a lungul timpului toate religiile şi metafizicile, credinţa şi necredinţa. Şi îşi îndreaptă privirea către cei ce s-au frecat măcar puţin de filozofie. Hei, meştere, ce se întîmplă? De ce mă simt aşa? Ce e şobolanul ăsta invizibil care-mi roade din ficaţi? Parcă e frică, dar nu e frica pe care o cunosc? Hei, meştere, ce a fost cu lagărele, cu gripa spaniolă? Şi, acum, COVID-19? Am început să vorbesc ca în poezia lui Radu Vancu. Şi asta spune, desigur, ceva.

Seară.

Ar trebui să scriu totuşi ceva. Să fiu pe Facebook. Să influenţez. Să ştiu exact ce se va întîmpla, bă boilor, care nu staţi în casă, bă hodorogilor, lumea nu va mai fi la fel, bă proştilor, #stauacasă, bă tîmpiţilor. Mai bine, iubiţilor. E mai uman, deşi influencer-ii adevăraţi sînt ăia cu tupeu, bă triştilor.

Dar ce să spun? Mi-e frică. Sînt un mic pachiderm (sic!) anxios, ipohondru şi cu ceva simţ al umorului. Nu pot fi model, nu ştiu nimic din ce nu ştiţi şi voi acum. Ce aş putea să vă sfătuiesc?

Stai în casă. Spală-te  pe mîini! Memento mori!

Rata de revenire la export este importantă, domnule profesor, se aude de nicăieri vocea de tunet (cam piţigăiat) a doamnei ministru.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Şi arată asta într-un eseu argumentativ! Nu se acordă punctaj intermediar.

Doamnă, sîntem remişi morţii încă de la naştere!

Specialiştii ministerului lucrează la asta!

Lumea este alterare, viaţa părere!

Fac apel la toţi colegii să nu mai împrăştie fakenews!

Ceea ce va fi cunoaşte numai Zeul!

Avem doar certitudinea că anul şcolar nu va fi îngheţat!

Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă.

E soare, e frumos, e frenezie în jur, în absenţa oamenilor. Nici n-ai spune că nişte gămălii invizibile schimbă lumea din temelii în timp ce noi ne îngrăşăm pe Facebook mestecîndu-ne angoasele. O nouă zi în faţă cît un deşert. Ce ar putea face filozoful în pijama?

N-are idee, dar poate face oricînd o programare la ministrul Educaţiei.

Hit me, baby, one more time!

Doru Căstăian este profesor de științe socio-umane.