Am mai vorbit, am mai scris despre Petru Creția, așa că adesea am să mă repet; dar sînt amintiri care merită să ajungă la cît mai mulți – și poate mai ales la generațiile tinere.

Întîi i-am fost studentă. După primul an de greacă veche, ajunseserăm cu toții la o năuceală totală: formele morfologice ne dansau în minte refuzînd să se legitimeze, iar cuvintele nu se legau nicicum. Dar în anul doi, am văzut scris pe orar: „Verbe grecești“ – Petru Creția. Ce ne mai putea spune acest profesor pe care nu-l cunoșteam? ne-am gîndit noi; doar am păscut verbele în anul întîi! Era însă altceva. Totul începea să se așeze, formele cele mai stranii se desfăceau cuminți în bucăți, fiecare afix îți raporta supus ce vrea să zică. Multă vreme glumeam că lumea celor interesați de greaca veche se împarte în două: cei care au învățat verbul cu Petru Creția și ceilalți. Era mintea lui clară, capacitatea de a cuprinde sistemul, bucuria de a transmite. Ne dădea extemporale de cîte zece minute la începutul orei de curs, alegînd de fiecare dată ce putea suna mai straniu („formele tematice de la un verb atematic“). Cînd am ajuns și eu mai tîrziu să predau limba greacă, ani de zile reciteam seara, în ajunul lecțiilor, acele extemporale. Veneau uneori la noi, la secția de Limbi Clasice, și studenți sau absolvenți de la alte facultăți, dornici să se perfecționeze în greacă: ce bucurie era cînd, pe măsură ce le explicam secundum Petrum morfologia, îi vedeam luminîndu-se la față și exclamînd „Ahaaaa!“ Și chiar dacă la început extemporalele acelea ni se întorceau „înflorite“ în roșu, Profesorul nu avea nici un fel de aroganță academică: rîdeam împreună de prostiile noastre, dar nu ne făcea să ne simțim prost; nu vedeai la el nici umbră de satisfacție – cum vezi, din păcate, la unii – de a te prinde că ai greșit.

Au urmat seminariile de literatură. Întîi „Tragedia greacă“. Citeam, traduceam, încercam să comentăm. Abia cu timpul ne-am dat seama cîtă știință, cîtă reflecție presupunea felul cum el ne explica textul: nu făcea paradă de erudiție, ci ne refăcea lumea aceea, cu extraordinară grație și discreție; ne făcea să intrăm în acea lume, să trăim pe insulă alături de Filoctet, să-l auzim urlînd de durere, să fim cuprinși de teamă, nu cumva să se lase amăgit și să dea arcul. Apoi Troienele lui Euripide: auzeam jelania aspră a femeilor așteptînd, în fața ruinelor arse, să fie duse în robie, în timp ce zeilor, încremeniți în fericirea lor, nu le păsa de oameni. Și după toată frămîntarea însîngerată dintr-un loc și timp anume, intra corul, lărgind înțelesurile pentru oricînd și pentru oriunde, iar cînd cuvîntul nu mai era de-ajuns, izbucnea în cîntec și în mișcări de dans.

Așa era și în scris. Îmi amintesc și acum de primul text al lui Petru Creția pe care l-am citit: „Marea homerică“, articol apărut în Studii Clasice. Erau acolo adunate toate pasajele, cu trimiterile lor, dar nu ucise a doua oară în scheme și supra-explicații docte, cu trimiteri savante la o bibliografie tinzînd spre infinit. Ci regîndite, readunate, reașezate, compunînd o lume a cărei adîncă frumusețe ți-o arătau; mereu el ne-a ajutat să descoperim această frumusețe, și în cuvînt, și în cele înconjurătoare. Era acolo și un excurs despre epitetul homeric, cum acesta ajunge să intre în formule fixe, uneori adecvat situației (despre marea în vreme senină sau, dimpotrivă, pe furtună), alteori, tocmai invers, și astfel îți amintește simultan toate ipostazele ei. Avea și un adaos manuscris despre prezența vîntului în textul homeric. Sînt locuri văzute cu o tristețe decantată, dar mereu prezentă; de pildă, Troia e mereu ’nmóeis, am putea spune „veșnic bătută de vînturi“.

Mai citește cineva azi Iliada? Sper, și sper să n-o facă precum studentul în noaptea dinaintea examenului: „Încă o luptă… Încă o jertfă!“ Ca să înțelegi într-adevăr Iliada, trebuie neapărat să citești Ahile, ca să-ți dai seama, de pildă, cum cîmpiei întunecate a războiului îi face ecou, prin comparația de tip homeric, lumea în care curg apele și scînteiază în soare, cresc florile, suflă vîntul peste cîmpii și păduri. Nu se poate povesti, trebuie citit! Așa scria: știind tot ce s-a mai scris, dar neînchizînd în bibliografii și trimiteri savante, ci îmbrăcînd și transformînd prin reflecție adîncă și printr-o extraordinară putere de asociere și refăcînd astfel o lume.

A urmat Marcus Aurelius: Marcus, cum îi spunea Petru cu firească familiaritate. Nu era o teorie despre stoicism, ci descoperirea unui om: știam ce vede Marcus de la fereastra palatului, am fost cu el departe, în campania împotriva marcomanilor, căutînd peste tot să pătrundem alături de el în armonia cosmosului.

Apoi a fost seminarul de epigramă greacă („epigramă“ în sensul larg, etimologic, de poezie scurtă, indiferent de subiect). Petru adunase pentru noi, cu răbdare de benedictin, ce socotea că e mai frumos din poezia scurtă; copiase zeci și zeci din micile poeme de cîteva versuri, dar cum să le înmulţeşti ca să aibă fiecare textul în faţă, într-o vreme cînd te temeai că te arestează numai dacă pronunţi cuvîntul „xerox“? Ne-am adunat, un grup de nebuni, și copiam în fiecare săptămînă nenumărate texte greceşti, cu indigo, pe foiţă, cîte șapte exemplare, și iar cîte șapte… Era în epigramele acelea o lume întreagă, adevărată, cu tristeţea, cu hazul, cu frumuseţea ei. Era cel care a murit într-un naufragiu şi nu are un mormînt mărginit, definit, ci pãsa thálassa táphos „marea toată îi este mormînt“. Era cîinele care a binemeritat slujindu-şi cu credinţă stăpînul, iar acum, după ce a murit, uliţele, la răspîntii, îi păstrează lătratul, care încă răsună, noaptea, venind de dincolo. Treceam de la siguranţa dăinuirii mormîntului lui Midas – cît vor curge apele, cît vor lumina soarele şi luna – pînă la conştiinţa sfîrşitului unei lumi, cînd oracolul de la Delfi trimite vorbă regelui că acolo nu mai este nimic: nici incinta sacră, nici laurul foşnitor, s-a stins şi apa care grăia: apésbeto kaì lalón hýdor.

Între timp ne apropiaserăm, discutam îndelung, de toate. De exemplu, dacă e aşa cum spune Marcus, că pentru Divinitate sîntem ca boabele de tămîie aruncate pe altar, unul ca altul, sau sîntem fiecare unic şi irepetabil, iubit personal de Dumnezeu. Dar şi despre cum vorbesc oamenii de la Rusca sau cum poartă vîntul norii pe cer. Odată mi-a dăruit o carte, o raritate în ceea ce apărea pe atunci, cu fragmente din piesele lui Shakespeare. Cartea mi-a fost furată de mult, dar dedicaţia pe care mi-o scrisese pe ea Petru mi-a rămas prezentă pînă azi: „Que Dieu te bénisse, petite-sœur!“ – era o definire a acestei relaţii.

Era mult mai în vîrstă, mult mai învăţat decît mine, era domnul profesor Petru Creţia, superior în multe, dar niciodată nu aveam sentimentul că ne priveşte sau ne vorbeşte de sus, că vrea să ne domine; avea o calitate excepţională a relaţiei umane, a prieteniei.

Cît despre relația cu Cel de dincolo, părea atunci a-i da dreptate mai degrabă lui Marcus. Cînd l-am întrebat dacă merge la biserică măcar de Paști, mi-a zis că a fost o dată, dar auzind Psalmul „Să se scoale Dumnezeu“ („precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii“), și-a zis „Despre mine e vorba“ și a fugit. Cu mintea de acum, cred că era o glumă sau un fel delicat de a-mi sugera că nu vrea să intre în această intimitate a sufletului. Mai tîrziu însă mi a scris ca dedicație pe prima ediție din Norii (1979) un text din comentariul lui Bernard de Clairvaux la Cîntarea Cîntărilor: Tranquillus Deus tranquillat omnia et quietum aspicere quiescere est: așa privea el cerul, către liniștea lui Dumnezeu? Iar la un alt capăt, în Eseuri morale (2003), are curajul să vorbească limpede și profund despre credința în Dumnezeu, îndemnîndu-l în final pe cititor să „recitească cu toată atenția și cu toată grija întregul Nou Testament în stare de deplină libertate“.

După studenție, am rămas la Catedra de Clasice; apoi a început traducerea operei lui Platon. Petru mi-a încredinţat Apărarea lui Socrate. Era prima traducere serioasă pe care o făceam, aşa că la sfîrşit l-am rugat să se uite pe ea. A lucrat mult cu mine, îndreptînd, explicînd. Şi atunci am învăţat multe: pe scurt, dacă am ajuns cîndva să lucrez la traducerea Bibliei, i-o datorez şi lui Petru, la distanţă de cîteva decenii.

Multe am învăţat, multe îi datorez, să spun pe scurt, în a descoperi frumuseţea lumii, cu încărcătura, cu misterul ei. O singură, ultimă amintire: la un moment dat m-a îndemnat să mă apuc să citesc Iliada pe greceşte. Ca să mă încurajeze, mi-a dat caietul lui în care scosese cuvinte la vremea cînd o citise prima dată. Stăteam de una singură, zi de zi, cu caietul, cu dicţionarul, învăţam cuvinte, citeam, la început mai căznit, apoi tot mai uşor. Îmi amintesc pînă azi sfîrşitul. Ajunsesem la Cîntul 24, se făcuse noapte, citeam deja cu sufletul la gură, nici nu-mi mai dădeam seama că era în greaca veche. Ahile, turbat de durerea morţii lui Patrocle, tîra prin ţărînă trupul lui Hector. Apoi Priam vine să-i ceară leşul fiului său. Şi în noaptea aceea, în faţa Troiei veşnic bătute de vînt, cei doi duşmani de moarte plîng împreună, înfrăţiţi în durere, pînă în zori, cînd vraja se rupe şi fiecare îşi urmează calea.

De fapt, n-am povestit texte greceşti, am vorbit despre Petru Creţia, de care cred că ar trebui să ne amintim mai des și ale cărui scrieri, mult mai multe decît cele amintite aici, ar trebui să le citim mai atent. 

Maria Francisca Băltăceanu este filolog și teolog.