Trebuia să fim o națiune de perfecți. Noi nu am fost învățați să greșim. Trebuia să fim buni, eficienți și fericiți, la înălțimea vremurilor istorice pe care le trăiam. La școală trebuia să fim „de zece“, la șapte eram „mediocri“, numai buni de scos în fața clasei și arătați cu degetul. Comunismul ne-a modelat astfel. Am trăit sub tirania perfecțiunii. Dar realitatea e capricioasă. Acolo unde perfecțiunea nu putea fi atinsă, o „luam la pilă“, o croiam după realitate, îi dădeam un luciu și o blagosloveam cu un definitoriu „merge și-așa“.

Găsim reflexe ale acestei perfecțiuni normative în – din toate locurile posibile – acele vox-pop-uri, interviuri luate pe stradă, la întîmplare, „oamenilor simpli“ (urăsc această expresie, oamenii nu sînt niciodată simpli). Oricare ar fi întrebarea, oamenii simt nevoia să dea un răspuns, orice răspuns e mai bun decît tăcerea. Tăcerea e ucigătoare, e un fel de „Ești prost, stai jos. Patru!“ de la Univers.

Găsim reflexe ale acestei perfecțiuni normative pe ecranele televizoarelor, seară de seară, cînd oameni care altfel ar putea fi decenți încearcă să ne convingă că, deși sînt critici de artă sau medici sau oameni de afaceri, știu soluțiile corecte, acelea, singurele, pentru crizele politice, pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru zborul pe Marte și (și, nu sau!) recuperarea fugarilor de prin paradisurile unde s-au ascuns. Și leacul împotriva cancerului.

Și le mai găsim în atitudinea unor jurnaliști, cei care ni se prezintă, cu aplomb, ca niște semizei atotștiutori, care ne servesc adevărul – ba nu, Adevărul – procesat, deja mestecat, administrat cu lingurița, să nu ne înecăm pe canapelele noastre din care (pare că) ne tragem.

Doar că jurnalismul nu este despre Adevăr. Oricît de tare ne-ar displăcea sau ne-ar contraria acest lucru. Jurnalismul este despre „fapte, așa cum ne sînt cunoscute“. Este o întreagă filosofie în această exprimare a Curții Europene  a Drepturilor Omului (CEDO).

Adevărul (cu majusculă) este o noțiune filosofică și există diverse teorii despre ce este „adevărat“. Poate că există un adevăr exterior nouă, imuabil, la care avem acces dacă facem ceea ce este drept. Sau poate că noi sîntem cei care considerăm adevărat – „credem“ – un enunț doar dacă există o entitate adecvată – un fapt – căruia îi corespunde. În esență, credem că ceva este adevărat dacă acesta corespunde stării de lucruri pe care o putem percepe. Sau poate că „adevărul“ este o proprietate a unui sistem de enunțuri și că, luată în parte, fiecare componentă este adevărată dacă este coerentă cu sistemul. După alții, adevărul ar fi „sfîrșitul căutării“, acea concluzie supremă la care ar ajunge toți cei care ar investiga subiectul respectiv – limita ideală către care ar conduce o chestionare infinită.

Pragmatiștii spun că adevărul  trebuie să ofere „satisfacție“, adică să fie atît corespondentul realității, dar și coerent cu sistemul de credințe și valori ale subiectului, să nu contrazică experiențele sale de viață.

Dacă privim aceste teorii cu ochii consumatorului de presă, este imposibil să nu ne regăsim într-una sau alta dintre aceste teorii. Probabil cea din urmă ne este cea mai familiară. De aceea ne uităm la anumite programe, citim doar anumite publicații sau autori – pentru că vrem să găsim un adevăr „satisfăcător“, care să nu ne contrazică sistemul de credințe. Nimeni nu consumă produse media ca să se simtă ignorant, neadecvat, minoritar, „prost“. CEDO însă îmbrățișează teoria „adevărului care corespunde faptelor“ și îi recunoaște jurnalistului capacitatea de a investiga faptele, de a le reda cu onestitate și cu un grad cît mai mare de fidelitate.

Dar CEDO îi mai recunoaște jurnalistului ceva mai de preț, o superputere: dreptul de a greși. Prin acel „așa cum îi sînt cunoscute“, Curtea admite că lucrurile ar putea sta, „în realitate“, „de fapt“ (vedeți ce putere semantică au aceste mici automatisme verbale?), altfel, dar că jurnalistul a avut doar un acces parțial la fapte. În chiar aceste vorbe, informația este considerată perisabilă și se recunoaște că jurnalistul lucrează sub presiunea timpului, el fiind obligat de cerințele profesiei sale (inclusiv ale pieței) să fie prompt, să fie „primul“. CEDO recunoaște și că instrumentele de investigație ale jurnalistului sînt limitate, inferioare celor ale procurorului, de exemplu. Ca atare, el poate lua decizia de a publica o informație atunci cînd, după utilizarea instrumentelor sale profesionale, are convingerea rezonabilă că e „adevărată“. Ulterior acestei decizii pot apărea fapte care să dovedească contrariul, dar în acest caz jurnalistul nu este considerat vinovat pentru greșeala de a fi spus neadevăruri (folosesc acest termen a-l deosebi de informațiile false circulate cu bună știință). Ceea ce i se cere jurnalistului este să acționeze cu bună-credință, adică să facă toate demersurile rezonabile de a verifica, de a stabili acea concordanță a enunțurilor sale cu faptele. De aceea, codurile profesionale – cele etice, deontologice, de bună practică – nu sînt doar frumoase fantezii de seminar (cum li s-a reproșat uneori). Ele sînt seturi de reguli profesionale care, respectate, devin pavăza jurnalistului, instrumentul superputerii lui de a greși.

Și mai are jurnalistul o superputere: își poate corecta greșeala, prin venerabila instituție a eratei. El poate veni către cititorii/ascultătorii/telespectatorii săi și să le spună cinstit că a greșit și că lucrurile stau așa și nu altminteri. Ceea ce nu au înțeles jurnaliștii români, în ultimii treizeci de ani, este că a corecta eroarea nu e un semn de slăbiciune. Încăpățînarea presei române de a nu corecta erorile factuale își trage seva din țîfna elevului care, deși știe că i se cere să fie mereu perfect în clasă, să fie de zece, crede că „merge și-așa“.

La case (editoriale) mai mari, corectarea erorii, oricît de neînsemnată, este gestul de respect față de cel care te citește, care plătește pentru munca ta. Am văzut corecții pentru a se preciza că prenumele unui personaj nu era X, ci Y, că era saxofonist și nu clarinetist, că era cel din dreapta pozei și nu cel din stînga. Da, și favorita mea dintotdeauna: „În știrea noastră despre Congo, în loc de guerrilla se va citi gorilla“. Cînd New York Times a deschis publicului arhivele sale digitale, cererile de corecții au început să curgă, chiar și pentru ediții vechi de 10-15 ani. Mi-a rămas în minte solicitarea unei doamne despre care se spunea, într-un articol din străvechime, că purta o rochie măsura 10. Doamna a protestat, afirmînd că n-a purtat vreodată măsură mai mare de 8 și a solicitat o rectificare în ediția digitală. Iar cererile de genul acesta, oricît de bizare, au fost tratate cu respect, cu inovație tehnică și investiții. Versiunile online au fost modificate și adnotate (de genul „Atențiune, aici am operat pe text“), iar edițiile printate din arhivele fizice au primit bilețele pe care se menționau schimbările efectuate în edițiile digitale.

Paradoxul erorii jurnalistice este că, deși e înțeleasă și acceptată ca întîmplare, ea nu poate fi ștearsă cu totul. Odată comisă, eroarea se transferă publicului și creează, la rîndul său, o anume realitate. Nici în versiunile digitale erorile nu pot – sau nu trebuie – corectate și șterse, să li se piardă urma. Pentru că, la un moment dat, acea versiune  a faptelor redată de jurnalist a constituit „adevărul“ și a modifica acea versiune înseamnă a altera trecutul.

Și mai are corectarea greșelii o virtute. Există ceva ce psihologii numesc „efectul de gafă“.  În mod paradoxal, ne sînt mai simpatici oamenii care greșesc. Ne plac mai mult. Dacă jurnalistul acceptă că nu este infailibil, recunoașterea îi aduce publicul mai aproape, îl face mai uman. Există însă o condiție fundamentală: ca, în rest, cel care greșește să fie – sau măcar să pară – competent.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.

Ilustrație de Ion BARBU