Bei cafeaua, întorci ceaşca pe farfurie şi aştepţi cam jumătate de oră ca zaţul să se usuce, prelins de-a lungul pereţilor de porţelan – pentru ca ghicitul să „ţină“, bunica insista ca ceşcuţa să fie din porţelan. Bunica citea în cafea. Încercase de cîteva ori şi cu cărţile, dar asta era specialitatea străbunicii – care, se pare, era şi o bună chiromantă şi mai dădea şi în bobi. Despre străbunică mi se povestea, aproape mistic, că era grecoaică, de parcă sîngele grecesc ar fi fost o confirmare în plus a intimităţii cu misterele oculte. Cînd eram mică mă fascinau acele desene pe care zaţul le făcea pe pereţii ceşcuţei, figurine pe care bunica le interpreta în poveşti fascinante despre viitor. Toate erau de bine. Vedeai, prin ochii ei, cum problemele se clarificau, iar dorinţele prindeau contur. Nu ştiu dacă avea har sau doar se juca, dar fiind uşor mucalită şi cu un suflet de aur, cu siguranţă voia să însenineze, pentru puţin timp, vieţile amicilor, să le ofere, preţ de o oră, o evadare din incertitudini. Nu ştiu nici dacă prevestirile ei se împlineau, dar momentele de magie pe care le trăiam cu ea în timp ce descifra acel univers necunoscut m-au împins şi pe mine să cochetez cu „ocultismul“. Aveam, nu-i aşa, antecedente în familie.
În şcoala generală, descoperisem „cititul în ceasornic“. Circula, printre colege, o listă a semnificaţiei orelor la care te uiţi la ceas. Era o listă lungă, din care ţin minte că dacă te uitai la ora fixă însemna că „te iubeşte“. Dacă te uitai însă la „şi un minut“, te ura. Dezvoltasem, cu prietenele mele, o abilitate extraordinară de a ne uita la ceas doar la ora fixă. Apoi am descoperit „ghicitul în creioane“: ţineai două creioane, vîrf în vîrf, şi puneai întrebări: dacă creioanele se lăsau în jos, răspunsul era „nu“; dacă o luau în sus, era „da“. Nici nu ne puneam problema identităţii „forţei“ care mişcă acele creioane, dar bănuiam că era vorba despre spirite din altă lume, venite special să ne spună dacă „Popescu din a şaptea“ ne iubeşte sau nu. Pentru că, bineînţeles, în spatele jocurilor „oculte“ se afla motivaţia amoroasă. Prea puţin ne păsa atunci de celelalte aspecte ale viitorului.
Şi tocmai motivaţia amoroasă ne atrăgea înspre toate aceste forme de divinaţie accesibile. Apăruseră, după Revoluţie, tot felul de manuale de tarabă care te învăţau cum să-ţi ghiceşti singur viitorul în liniile palmelor, în bobi sau în cărţi. Învăţaserăm chiar să facem vrăji: stăteam cu poza celui la care visam în faţă, ne concentram puternic şi îi „induceam“ în minte, telepatic, dorul de noi. Îmi şi imaginam că Jon Bon Jovi se va trezi cu numele meu în minte.
Dar abia cînd am primit primul pachet de cărţi de tarot m-am apucat serios de treabă. Dacă bobii şi creioanele şi ceasornicul rămăseseră jocuri de adolescenţă, cu tarotul era altceva. Mistic şi greu accesibil, chiar dacă îl iei doar din prisma studiului: o singură carte este, prin simbolurile pe care le poartă, un univers în sine. Mitologie, astrologie, numerologie sau diversele religii ale lumii. Ca să înţelegi pe deplin o carte ai nevoie de un ditamai bagajul cultural. Abia apoi vine partea de interpretat. Acum însă, „cititorul“ modern are cîrjele Internetului la îndemînă: miile de site-uri îţi explică, în mod rapid, semnificaţiile şi relaţiile cărţilor într-o etalare. Există şi tarot online, dai click şi ţi se etalează pe ecran secretele viitorului. Pentru interpretare, trimiţi un sms cu contul bancar.
Dar, chiar dacă tehnologia facilitează accesul oricui la ocultism şi la descifrarea necunoscutului, fiorul divinaţiei rămîne acelaşi. Bunăoară, mulţi prieteni, care sînt departe de a crede în puteri oculte, mă roagă, cînd şi cînd, să „le dau“ în tarot. Mai cu manualul, mai cu Internetul, fapt e că întîlnirile de tarot se transformă în mici petreceri, care se încheie, bineînţeles, cu momentul serios al etalărilor.
Şi curios este că, deşi am depăşit cu toţii perioada în care ne chinuiam să ne uităm la ceas la ora fixă, „ca să ne iubească“, dorinţa de a ne cunoaşte viitorul este, de fapt, dorinţa de a şti ce se întîmplă „în plan sentimental“. Poate şi pentru că cea mai mare incertitudine a vieţii rămîne iubirea – iar pentru un răspuns clar sîntem dispuşi să ne facem fraţi cu forţele oculte, să credem în cafea, în bobi sau în tarot. Chiar dacă doar pentru cîteva ore.
