În 27 octombrie 2004 aşteptam, mai degrabă pasiv, decesul natural al regimului Iliescu, dar am avut în seara acelei zile şansa să uit de cele politice, de integrare de orice soi şi de problema libertăţii presei. Din motive pămînteşti... adică tectonice. Astfel, au trecut pe primul plan preocupările începînd cu supravieţuirea proprie şi a celor apropiaţi, pînă la sănătatea nervilor. Apoi, au urmat diverse meditaţii la cele trecătoare şi netrecătoare, care au luat locul pentru puţină vreme chestiunilor diurne.

Starea de graţie n-a durat însă mult, pentru că a doua zi, angrenat la locul de muncă în discuţii despre seism, mi-am amintit de o credinţă populară chineză privitoare la cutremure. Despre ce credinţă populară este vorba? Probabil una care nu aparţine exclusiv spaţiului cultural la care m-am referit mai sus: legătura dintre apariţia cutremurelor şi schimbările politice mari. Cu alte cuvinte, cutremurul – ca semn prevestitor al schimbării de regimuri politice. De exemplu, pe data de 28 iulie 1976, a avut loc în oraşul chinez Tangshan un cutremur distrugător peste măsură: au fost culcate la pămînt aproape toate clădirile, iar minele din zonă au fost inundate. Au murit inimaginabil de mulţi oameni, iar amintirea acestui sinistru este încă dureroasă, după mai bine de 30 de ani.

Ajuns la bibliotecă, nu o lucrare de etnografie m-a scos din impasul documentar, ci un tratat despre semne prevestitoare şi politică în China imperială, al Tizianei Lippiello (apărut la Leiden). Exemplele autoarei nu vin însă din domeniul credinţelor populare, ci din lucrări de istoriografie, din texte unde coincidenţa unei anume stări politice cu fenomene miraculoase (de bun augur) ori terifiante (prevestitoare de rău) este interpretată pe baza unei concepţii cosmologice particulare. De pildă, apariţia unui inorog sau fenomenul numit „roua dulce“ ş.a. legitimează, potrivit unor norme cosmologice, o guvernare dreaptă (şi poate de durată!). Sau, un cutremur care a avut loc într-un anumit punct cardinal faţă de capitala imperiului vesteşte necesitatea schimbării suveranului sau a dinastiei, în funcţie de afinităţile suveranului/dinastiei cu acel punct cardinal etc. etc. Pe scurt, un cutremur poate fi un semn prevestitor, se vede treaba.

Pînă să mă întorc la ceea ce vreau să scriu de fapt, mai am un exemplu de studiu ştiinţific. Mai demult, plictisiţi probabil de atîta astrologie pop pe toate drumurile, nişte cercetători apuseni (al căror nume nu mi-l amintesc pentru moment) s-au apucat să studieze, de pe poziţii de scepticism şi prin metode statistice, fenomenul astrologic. Rezultatul a însemnat o surpriză pentru ei înşişi: au fost nevoiţi să recunoască faptul că astrologia nu este o preocupare chiar neştiinţifică.

Am pus datele cutremurelor mari din China sau de la noi cap la cap cu evenimentele politice majore şi nu mi-a trebuit prea mult să descopăr ceea ce se ştie demult: de exemplu, la data de 9 septembrie 1976, la nici două luni de la cutremurul pe care l-am amintit mai sus, Mao Zedong moare şi o eră politică se sfîrşi aici... Adio, deci, infamei revoluţii culturale şi unor politici economice dezastruoase. Cultul oficial sau neoficial al preşedintelui Mao nu a dispărut însă, dar oamenii s-au apucat de lucruri mai pragmatice, cum ar fi „socialismul de piaţă“ (sau ceea ce Michael Burawoy eticheta recent, scurt şi exact pe dos, drept „capitalism de stat“). Schimbare politică foarte-foarte mare deci! Dar să-i lăsăm pe chinezi aici.

Ce s-a întîmplat în ţara noastră, aşa, de vreo 40 de ani încoace? Anul 1977: începutul unui declin – prea lung – al regimului Ceauşescu, am putea spune. Cutremurul din primăvara lui 1990, survenit la cîteva luni bune de la căderea lui nea Nicu, părea să fie un semn pentru lucrurile care au urmat: divizare şi isterie partinică, alegeri agitate, violenţă de stradă şi instaurarea unui regim care a durat, cu mici metamorfoze, pînăăă, hăt, în 2004 (cu pauza dintre 1996 şi 2000). Se poate specula şi mai departe, către amonte (1940), sau mai la vale: cutremurul din 1986 anunţa, să zicem, adevăratul început al sfîrşitului unui lung regim politic. Şi aşa mai departe!

Dar iată cum am revenit şi mai în aval. În 2004 chiar s-a întîmplat ceva, politic vorbind; e destul de recent ca să ne amintim. La puţin timp după cutremurul din 27 octombrie, a urmat al doilea tur de scrutin al prezidenţialelor (12 decembrie), cînd a cîştigat un anume contemporan de-al nostru... Acest cutremur, din fericire fără victime, a inaugurat politic ceea ce ştim şi încă trăim.

Şi au urmat opt ani de linişte, cu cutremure mici, dar cu vorbe multe despre marele cutremur care ne tot pîndeşte de după uşă. Dacă e să aplicăm ipoteza despre care am vorbit pînă acum, vedem însă că evenimentele sociale şi politice au luat-o de mult înaintea mişcărilor tectonice aşteptate. Au început cu proteste de stradă înflăcărate şi iată-ne acum în situaţia în care avem vreo trei preşedinţi de ţară, iar pe fronturile văzute şi nevăzute ale politicii este război în toată legea. Aşadar, se poate întîmpla un seism politic/social chiar fără să fi fost anunţat de vreun cutremur mai mare??!

Pentru că nu mă îndur să arunc la coş o ipoteză-gadget pe care începusem să o îndrăgesc –  „e cutremur, deci va fi schimbare“ –, nu îmi rămîne decît să fac măcar două presupuneri: prima – schimbarea cea mare nici nu a venit, să avem răbdare deci, că o să fim anunţaţi prin mişcări seismice; a doua – nu am fost anunţaţi prin nici un cutremur, pentru că nu a fost cazul şi nici nu va fi, aşa că, chiar dacă ni s-ar părea că se zdruncină ceva, să fim lucizi pentru că de fapt nu se schimbă nimic.

Şerban Toader este sinolog.