În 2002, la etajul 1 al Colegiului Național din Iași, începea ora de geografie. Eram în clasa a VI-a și îmi făcusem un obicei, care urma să fie păstrat cu sfințenie, să stau în ultima bancă, să îmi „conserv“ energia și să intervin doar atunci cînd era chiar necesar. De obicei, doar atunci cînd eram întrebat. Anul acela, la geografie, am descoperit că îmi place să răspund și am înțeles cum stă treaba și cu orgoliul. În principiu, voiam să intervin ca să mă dau mare. Profesoara, o tînără în jur de 27 de ani, cu părul tuns scurt, era o apariție ciudată printre toți ceilalți dascăli îmbătrîniți de vreme. Preda geografia universală și ne ducea cu gîndul acolo unde nu ne puteam imagina: Statele Unite, Rusia, Europa. În mintea mea, locurile acelea erau doar puncte fixe pe o hartă.

Profesoara venea la oră cu o carpetă veche, de pe care se crăpaseră colțurile ca și cum ar fi marcat îmbinările între plăci tectonice. Aceea era harta. Eu îmi făcusem educația de pînă atunci dintr-o colecție uluitoare, numită „Arborele lumii“, o enciclopedie săptămînală pe care o colecționam într-un biblioraft albastru, cu subiecte diverse: animale, plante, istorie, artă, știință, geografie sau anatomie. În patru ani de liceu, cel mai bun moment al meu a fost cînd profesoara de geografie m-a scos la tablă și a început să mă întrebe capitale ale țărilor lumii. A trecut prin Europa și nu a reușit să mă învingă. A ajuns în Americi. Am stat în continuare în picioare. A fost un joc amuzant, o dispută care-mi plăcea. Am trecut prin Turkmenistan, Uzbekistan, Mongolia. S-a oprit la Antananarivo, capitala statului Madagascar. Astăzi, îmi dau seama că știam puncte pe hartă, dar nu aveam imagini. Și dacă aș fi fost 14 ani mai tîrziu, astăzi?

În 2005, Google a lansat Google Maps. Nu mai rețin primul moment cînd m‑am apropiat de acest program, dar odată cu instalarea conexiunii la Internet, am descoperit Google Earth, varianta tridimensională a programului. Așa am ajuns să văd lumea pe care mi-o imaginam. Odată cu Internetul, am descoperit și Google Street View, și străzile din capitalele europene sau din New York. Hărțile nu au mai fost un mister crăpat de timp, agățate în cui la ora de geografie. Diferențele aduse de ele odată cu Internetul au deschis oamenilor ochii.

Pînă la vîrsta de 20 de ani nu am ieșit niciodată din țară. Nici pînă astăzi nu am ajuns fizic în unele locuri, dar le-am putut vizita online. Pe măsură ce și-a dezvoltat sistemul de hărți, Google a introdus și lucruri mai interesante, chiar culturale. Cu ajutorul așa-numitelor trekkere, biciclete care aveau montate camere panoramice, sau al unor ghiozdane speciale, angajații Google au vizitat obiective turistice și culturale din întreaga lume și le-au făcut disponibile pe Google Street View, programul care te duce chiar la fața locului. Dacă vei căuta pe Google proiectul „Treks“, vei vedea o listă de obiective care pot fi luate la pas, cu ajutorul mouse-ului: Veneția, Taj Mahal, Piramidele din Giza, Muntele Fuji din Japonia, Mont Blanc, Marea Barieră de Corali din Australia, Marele Canion, Insulele Galapagos, Turnul Eiffel sau bazinul Amazonului din Brazilia. Timp de luni întregi, oamenii Google au mers prin aceste locuri cu un ghiozdan ultratehnologizat în spate și le-au făcut disponibile în întreaga lume. Astăzi, chiar dacă locuiești într-un sat din România, dar ai o tabletă conectată la Internet, poți ajunge unde numai cu gîndul visai, ba chiar poți păși în interiorul Muzeului Luvru. Și nu mai ai nici o scuză să nu știi.

Big Data, Small Maps

Cum ne-au mai schimbat hărțile viața? În moduri pe care nu le gîndim des, pentru că au devenit atît de evidente. Fără posibilitatea ca dispozitivele inteligente să aibă localizare, prin GPS sau prin Internet, majoritatea aplicațiilor de astăzi ar fi inutile. Să luăm două exemple: Uber și AirBnB. Hărțile online au fost o modalitate de a micșora lumea. Zecile de mii de kilometri pătrați au devenit accesibili pe un ecran de cîțiva centimetri, iar ceea ce era cartelizat s-a democratizat. Air­BnB a schimbat modul în care ne găsim cazare în vacanță: cauți orașul, vezi pe hartă apartamentele, te uiți la poze, iar apoi te duci și pe Google Street View pentru a vedea cartierul sau dacă ai magazine în apropiere. Uber e varianta modernă a taximetriei, iar fără localizarea pe hartă ar fi complet inutil. Deschizi telefonul, acesta te plasează într-un punct fix și chemi o mașină pe care o urmărești permanent pe hartă. Drumul spre casă e asigurat de Waze, o aplicație cumpărată de Google, creată de israelieni, care adună date de la toți șoferii pentru a-ți da traseul ideal în funcție de durata drumului și kilometrii parcurși. De fapt, sîntem într-o epocă Big Data, așa cum o numesc specialiștii. Computerele au posibilitatea de a strînge deodată milioane de date, să le activeze și să ofere rezultate pe baza lor: cele mai relevante site-uri, cel mai apropiat Uber, cea mai bună cazare prin Booking.com sau AirBnB sau cele mai bune străduțe lăturalnice. Influența Waze, de exemplu, e mai mare decît a ne spune pe unde să conducem. Orașe din Statele Unite, Marea Britanie sau țările scandinave au folosit datele din Waze pentru a descoperi modalități noi de a îmbunătăți traficul. Hărțile în timp real au fost datele de la care specialiștii au pornit în decongestionarea unor zone la anumite ore.

Hărțile nu se opresc doar la geografie. Nu mai departe de orașul Bistrița, o profesoară de română a decis să îi facă pe elevi să aprecieze literatura română prin transformarea personajelor în conturi de Facebook. Monica Halaszi de la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ le predă activ elevilor activitatea personajelor din literatura română. Să luăm, de exemplu, călătoria din Baltagul. Cînd am citit cartea, nu am înțeles pe unde s-a plimbat Vitoria Lipan. Monica Halaszi folosește Facebook pentru a împărtăși citatele personajelor, dar acestea își dau inclusiv check-in și poți vedea pe hartă unde sînt acestea. E un drum online mai viu decît ar putea fi unele cărți pentru elevi. În următorii ani, imaginați-vă perspectivele care ar putea fi deschise de realitatea virtuală. Pui casca pe ochi și poți vedea, în timp ce profesoara povestește drumul Vitoriei Lipan. Și poate așa nu mai ții minte toate comentariile din cărțile scrise special pentru Capacitate și Bacalaureat, dar dezvolți ceva mai prețios: imaginația.

Un alt mod prin care poți folosi hărțile la clasă sînt jocurile. Locatestreet.com e unul dintre site-urile care te amplasează la întîmplare într-o zonă din lume, pe Google Street View. Ca un detectiv, te uiți după indicii și alegi dintre cele patru țări. Apoi, primești puncte suplimentare dacă nimerești orașul. E dificil și uneori imposibil, dar te ajută să-ți dezvolți instinctele, iar apoi să cauți pe Internet lucruri și mai interesante despre acele locuri. Specialistul în educație Ken Robinson a declarat într-un Ted Talk celebru că școlile omoară creativitatea. Odată cu tehnologia, creativitatea poate să-și găsească un rol mai evident în sala de curs.

Una dintre activitățile preferate ale Internetului este să compare hărțile digitale de astăzi, actualizate, cu cele de acum douăzeci de ani. Și dacă oamenii nu s-au convins că schimbările climatice există, aceste hărți le pot arăta cum stau lucrurile. Cu ajutorul hărților, indiferent că sînt Google Maps, Apple Maps sau Here Maps (de la Nokia), poți vedea efectele defrișărilor la nivel global, ale încălzirii globale, cum se modifică malurile și zone despre care știai că sînt verzi. Fă un experiment. Ia un atlas geografic din perioada comunismului, pune-l lîngă laptop și caută aceleași zone pe Internet. Rezultatele actualizate arată dezastrul la scară largă. Poți găsi detalii pe climatehotmap.org, geology.com sau căutînd pe Google „Mapping the climate change“.

În final, să mă întorc la domeniul meu: jurnalismul. Să te exprimi vizual nu a fost niciodată mai ușor astăzi. Întîlnesc de multe ori jurnaliști leneși sau care nu vor să facă efortul de a înțelege tehnologia. Știu că articolele lor ar putea fi mai interesante cu o infografie sau o hartă, dar pare-se că acestea sînt domeniile oamenilor specializați. Nimic mai fals. Trei unelte ajută jurnaliștii și povestitorii de Internet să pună în spațiu mai bine subiectele lor: Storymap (Knightlab), ZeeMaps sau CartoDB. În condițiile în care oamenii au, pe Internet, atenția la fel de aplicată ca a unui peștișor auriu, imaginea s-ar putea să facă mai mult decît milioane de cuvinte.

P.S. Celor pasionaţi de hărţi le recomand Reddit.com/r/MapPorn, o platformă unde poți pierde zile întregi uitîndu‑te la cele mai frumoase hărți din lume.

Vlad Andriescu este jurnalist.