Nu există fiinţă creată care să fie în afara oricărei protecţii. Nimic nu e cu totul lipsit de apărare. Tocmai pentru că a fi creat înseamnă a avea o existenţă derivată, adică a exista depinzînd de un principiu superior, a fi creat echivalează cu a fi asistat. […]
În lumea creată, nu există nimic atît de slab încît să nu poată asuma un oficiu protector şi nimic atît de puternic încît să se poată dispensa de orice protecţie.
Nu există protecţie fără precondiţia apropierii dintre protector şi cel protejat. A proteja e a fi alături. […] Protectorul-mercenar, protectorul „de profesie“ îşi asistă protejatul de la distanţa unui interes personal imediat sau a unei ideologii misionare care ratează omul concret de dragul unei umanităţi vagi. Nu este eficace decît protecţia care se întemeiază pe o formă sau alta de iubire. […]
Fr. Wilhelm Schlossinger nu ezită să creadă că legătura dintre omul individual şi îngerul său păzitor este atît de personală, încît are un caracter de unicat. Fiecare înger capătă funcţia de înger păzitor o singură dată, pentru un singur om. El e solidar pînă la capăt cu succesul sau eşecul misiunii sale, şi nu e „transferabil“, rutinier, altei persoane. […]
Apropierea necesară exercitării protecţiei nu devine funcţională dacă nu are un punct de sprijin în afara ei, în depărtarea stabilă a unui reper absolut. Trebuie să fii aproape în numele unei depărtări. E tocmai amplasamentul spiritual al îngerului. […]
Vocaţia de a proteja se vădeşte în intuiţia momentului optim al suspendării protecţiei directe. Cu alte cuvinte, exercitarea protecţiei nu trebuie să creeze dependenţă, să diminueze în vreun fel libertatea celui protejat. […]
Protecţia e proiecţie. Scopul ei nu este să apere de ceva, ci în vederea a ceva. Protectorul nu se concentrează obsesiv asupra protejatului, ci asupra destinaţiei sale spirituale. […] Protecţia adevărată nu e niciodată strict defensivă. Ea este creatoare, anticipativă, ofensivă. […]
Protecţia e profilactică şi modelatoare. Ea antrenează, vindecă şi instruieşte în aceeaşi măsură în care apără. În caz contrar, devine simplă oblojeală, purtare de grijă demobilizatoare. Îngerul nu e protector ca o ordonanţă devotată, ci ca un maestru spiritual, ca un duhovnic. […]
Practicată cu înţelepciune, protecţia ocultează prezenţa protectorului. Îngerul e discret. Discursul îngeresc evită pletora dăscălitoare, preferînd să contamineze tăcut, ca o adiere, decît să sermonizeze. […]
O piedică în calea protecţiei îngereşti este exerciţiul egolatru, obsesional şi stîngaci al protecţiei de sine. Cine se substituie îngerului îl îndepărtează. […]
[…] Îngerul transmite omului pe care îl protejează misterul vocaţiei protectoare, aşa încît protejatul învaţă să protejeze la rîndul lui, să-şi descopere dimensiunea angelică.“
„În purtarea lor de grijă se exprimă ceva din devoţiunea maternităţii şi din misterul anagogic al feminităţii în genere.“
Andrei Pleșu, Despre îngeri (Humanitas, 2003)