În fiecare seară, la ora 19 fix, mă aşezam în faţa micuţei camere a laptopului şi intram pe Skype. Uneori, aveam în faţă o farfurie de mîncare, simulam că luăm cina împreună. Uneori, scoteam cartea de puzzle-uri, fiecare avea cîte un exemplar, şi le rezolvam. E plăcut să ai o rutină. O bucăţică infimă din zi ne includea pe amîndoi. Îmi făcea bine să-i văd faţa, ochii, zîmbetul, şi să-l ascult.
Primul lucru care m-a scos din sărite la tehnologia asta a fost incapacitatea de a te privi în ochi. Cînd voiam să mă uit în ochii aceia albaştri, trebuia fie să îmi fixez privirea pe facsimilul chipului său, transmis peste continentul nord-american, fie la micuţa cameră din partea de sus a laptopului meu. Era ciudat, dar încercam să mă obişnuiesc. Mi-a zis: „Bucură-te că avem Skype!“ Dar m-am întrebat şi dacă nu cumva, fără Skype, ne-am fi străduit mai mult să fim împreună.
Dar da, totul a început de la Skype. Nu, nu ne-am certat pe Internet. Nu ne-am apucat să aruncăm cu diverse obiecte înspre camerele laptopurilor, pentru că a respins întotdeauna orice urmă de conflict din discuţiile pe Internet sau din viaţa reală. Aşa că tot ce puteam să fac, seară de seară, săptămînă de săptămînă, era să plîng încetişor şi să-i spun cît de mult sufeream că era departe. În locul nostru, Skype-ul cel de încredere, pe care îl folosisem ani la rînd cu ai mei, cu prietenii şi, mai ales, pe care îl foloseam de un an în relaţia mea de la distanţă, a început să ne facă probleme. Mai întîi, a început să ne deranjeze calitatea imaginii, pixelarea era de-a dreptul grosolană. În loc să văd un chip, mă uitam la zeci de pătrate care aduceau prea puţin cu chipul pe care îl adoram. Ce dacă conexiunea de Internet nu era bună şi refuza să îmi transmită lucirea de vulpe a părului său argintiu? Aveam o poză cu noi, aşezată lîngă laptop, strîns îmbrăţişaţi pe o culme, într-o staţiune de vis. Cînd tehnologiile avansate ne lasă la greu, recurgem recunoscători la cele vechi. O poză nu e în stare să surprindă schimbările de moment de pe chipul cuiva, dar se pricepe atît de bine să redea acele rare momente de fericire care te cuprind la un moment dat. În plus, n-am rămas cu nici o înregistrare a apelurilor noastre video, dar am fotografiile, ascunse într-o mapă, cît mai departe, pierzîndu-şi încet culoarea, cu marginile tot mai îndoite, aşteptînd să fie scoase cînd nu-mi va mai fi atît de greu să le privesc.
Apoi, sunetul s-a tot pierdut şi imaginea s-a tot blocat. Spunea ceva, iar gesturile veneau cu cîteva secunde mai tîrziu. Făceam o glumă şi îi auzeam în boxe rîsul, dar, pe ecran, faţa îi era încă în faza de ascultare atentă. Defazarea asta nu era chiar atît de gravă. Restartam rapid Skype-ul şi problema se rezolva, măcar pe moment.
A urmat apoi ceva de şi mai rău augur. În mijlocul conversaţiei despre ce-a făcut fiecare în ziua care tocmai se încheia în singurătate, brusc se întrerupea convorbirea. Mă făcea să mă simt şi mai singur, privind la un ecran gol, în loc să-l văd pe celălalt. Dacă mă gîndesc bine, Skype-ul parcă ceda sub presiunea efortului de a ne susţine relaţia.
Punctul culminant al problemelor de funcţionare a Skype-ului au coincis cu momentul final al poveştii. După cîteva săptămîni de agonie deznădăjduită, fizică şi emoţională, m-am hotărît să pun capăt suferinţei în care ne zbăteam, într-o încercare disperată de a păstra ce mai rămăsese din relaţia noastră, după un an de erodare. Am intrat pe Skype. El nu era. Am pus imediat mîna pe telefon şi am sunat, cu stomacul în gît. Cînd am zis „Salut“, parcă ştia deja ce va urma. După ce am schimbat cîteva vorbe, a zis: „Stai! Sînt în drum spre casă. Hai pe Skype!“ Deci aşa avea să fie. Aşa-numitul „mic ajutor“ pentru relaţia noastră la distanţă avea să fie şi scena, şi martorul sfîrşitului ei.
De data asta, calitatea imaginii era mult mai bună decît ce simţeam noi. Nu existau nici defazări. Poate că Skype ne oferea un ultim moment de claritate, de care noi înşine nu mai avuseserăm parte de mult. Şi apoi, inevitabilul s-a produs. Skype-ul a încetat să ne mai transmită vocile. Era o conversaţie prea dureroasă pentru cablurile de Internet. Poate că nu mai era nevoie de cuvinte. Nu erau prea multe de spus fără să ne rănim unul pe altul. Am încercat de mai multe ori să ne restartăm computerele, Skype-ul, microfoanele, camerele video. Nimic nu mergea. Aşa că am vorbit pe mobil, privindu-ne feţele scăldate în lacrimi pe ecranul computerului care pîlpîia trist. Se terminase.
Özgür Özlüc este profesor asociat în domeniul analiticii şi trăieşte în San Francisco.
