Cerul, cel mai bun prieten al călătorului.

Am învățat constelațiile cerului de vară în liceu, într-o tabără. Pe o pătură întinsă pe malul Dunării, îmbrăcată într-o pereche de blugi decolorați și tăiați în genunchi, stăteam cu capul pe umărul unui băiat cu ochi albaștri, care-mi arăta: Ăla e Triunghiul de Vară. Vega, Altair și Deneb. Acolo e Casiopeea. Și crucea aia din mijloc, vezi? Aia e Lebăda.

Cu cîteva minute mai devreme mă uitasem, pentru prima oară în viața mea, printr-un telescop, dar acum, aproape cincisprezece ani mai tîrziu, nu mai țin minte ce-am văzut prin el. În schimb, nu cred că am să uit vreodată cerul de vară, iar de atunci n-am mai putut să mă mai uit după constelații fără să mă gîndesc, măcar pentru o fracțiune de secundă, și la băiatul cu ochi albaștri.

De altfel, într-un fel sau altul, cred că am fost mereu cu ochii în sus, poate mai mult decît s-ar fi cuvenit. Mătușa aia care rîde mereu de tine că ești cu capul în nori a avut dreptate în cazul meu: ani buni am visat să devin astronom, alimentată de miile de pagini de science-fiction pe care le citeam cu lăcomie, înfometată de liniștea care îmi imaginam că se găsește în spațiile uriașe dintre două corpuri cerești și împinsă mereu de bănuiala că doar așa simți cu adevărat că faci parte din ceva cu mult, mult mai mare decît tine.

De altfel, oamenii nu s-au sfiit niciodată, în toată istoria lor, să umple cerul de toate fricile și speranțele lor. Și pe bună dreptate: dacă nu poți ajunge niciodată acolo, nici n-o să fii vreodată de-zamăgit.

Iar cînd ești un adolescent romantic, faci față cu greu dezamăgirilor, așa că cerul poate deveni un prieten bun.

Mai tîrziu, în multe dintre călătoriile mele, de fiecare dată cînd m-a apucat dorul de casă, m-am uitat în sus și m-am gîndit că și familia mea, aflată uneori la capătul opus al continentului, alteori pe alt continent cu totul, se află sub același acoperiș uriaș. Lumea e o sufragerie mai mare, dacă te gîndești că citim toți, în fiecare zi, la același bec. Și ăsta e un gînd al naibii de plăcut atunci cînd ești la cîteva mii de kilometri de casă.

Însă lucrurile nu-s atît de simple. Așa cum te poate apropia de cei dragi, cerul te poate face să te simți și cu adevărat străin. Pentru că abia atunci cînd nici soarele nu mai arată așa cum îl știi realizezi cu adevărat că s-ar putea să nu mai fii în Kansas.

Dintre toate cerurile pe sub care m‑am plimbat pînă acum, nici unele n-au fost atît de stranii precum cerurile joase ale Islandei, în miezul iernii, cînd soarele nu se ridică niciodată la mai mult de o palmă de linia orizontului și răsare și apune aproape în același loc, nicidecum în colțuri opuse, așa cum e în firea lucrurilor pentru tine, locuitor al latitudinilor medii. În felul ăsta, toată ziua nu e nimic mai mult decît un lung crepuscul, punctat de apusuri și răsărituri interminabile, în culori delicate, și presărat de nori cu forme și texturi aproape nefirești.

Foto: Ioana Epure

Și nimic nu te face să te simți mai străin pe insulița asta înghețată decît calitatea stranie a luminii filtrate prin norii ăia ciudați, care aproape că te apasă fizic, pe care n-o poți ignora indiferent cît de familiare sînt celelalte lucruri din jurul tău – și te asigur că, dacă părăsești Reykjavik, cu cît te aventurezi mai departe, cu atît vei găsi mai puține lucruri familiare. Pe țărmurile de est, unde munții din stîn-că roșie, complet lipsiți de vegetație, se întîlnesc cu oceanul, iar printre ei trece șoseaua ta, pe care rareori te întîlnești cu altă mașină, deja totul pare începutul unui delir. Inundat de lumina slabă a soarelui de iarnă, mic, mereu undeva aproape de linia orizontului, oceanul lovește ritmic stîncile de pe malul mării, într-o cadență perfectă și atemporală, dîndu-ți senzația că ai ajuns într-un loc în care tu, ca ființă umană, n-ai ce căuta, pentru că e terenul de joacă al unor creaturi mult mai puternice decît tine.

Și nu există privilegiu mai mare decît acela de sta, pentru cîteva ore, sub un cer pe care dansează luminile aurorei boreale, spirale de flăcări verzi și ace albastre care se lovesc de domul invizibil al cîmpului electromagnetic al Pămîntului, ca niște animale diafane. Totul în cea mai nefirească tăcere posibilă – pentru că spectacolul vizual este atît de viu, încît ți-e greu să te împaci cu gîndul că nu îi este asociat nici un sunet, altul decît al vîntului care te lovește violent în față. Aurora boreală îți suspendă cu totul simțul realității – și ce delicios e să fii suspendat, pentru cîteva minute, în acest limbo de realitate ireală.

La polul opus, la cîteva grade de ecuator, cerul african e înalt și semeț, iar apusurile vin cu o paletă înnebunitoare de culori în nuanțe violente, în zgomot asurzitor de greieri și ciripit de păsări. Însă, la fel ca și în Islanda, și aici cerul îți reamintește, în fiecare seară, că nu aparții acestui loc, de fiecare dată cînd îți arată luna nouă culcată mahmur pe o parte, ca-n desenele de pe coperțile de cărți SF pe care le citeai în copilărie.

Dar dintre toate cerurile sub care m‑am plimbat pînă acum, nici unul nu este mai inabordabil ca cerul deșertului. În Israel, la doar cîțiva kilometri de Eilat, de-a lungul graniței cu Peninsula Sinai din Egipt, printre stîncile sîngerii și golașe, tăiate din cînd în cînd de cîte un Jeep cu turiști cu tricouri albe pe cap, soarele alunecă mare și fierbinte înspre un apus scurt, lipsit de nori, și dispare brusc în spatele bolovanilor cu tot cu vreo zece grade din atmosferă. Fără romantism, fără zgomote, într-o ieșire din scenă tăcută și nemiloasă.

În deșert, cuvintele îți ies pe gură aproape fără ecou, de parcă ai fi înconjurat de un cocon invizibil de vată.

În deșert, nici măcar apusul n-are ecou.

Însă, după mine, cea mai mare calitate a cerului, de oriunde ar fi el, e că e mereu acolo. Poți să rîzi, păi sigur că e, cum să nu fie cerul acolo? Unde să se ducă? E genul ăla de fapt atît de banal și de imposibil de negat, încît ajungem să uităm complet de el.

Dar întreabă-te asta: ce altceva din jurul tău mai e mereu acolo, indiferent de ce ți se întîmplă? Ce altceva îți mai e tovarăș de drum, indiferent unde ești și cu cine? Orice noapte pierdută sau dureroasă e regăsită la răsărit, în răcoarea de dimineață și în lumina fragilă a soarelui aflat chiar deasupra orizontului. Cerul e tot acolo. Imperturbabil și rece, în perfecțiunea lui mitologică și astronomică, transmițîndu-ți simplu și cît se poate clar că, în marea schemă a lucrurilor, tu și durerea ta nu însemnați nimic. Universului nu-i pasă de tine și de problemele tale insignifiante.

Nu cred că există gînd mai reconfortant – dacă Universului nu-i pasă de tine, dacă nu-i pasă cît cîștigi, dacă ai sau n-ai copii sau dacă ai ajuns omul pe care îl visai în copilărie, atunci nu-ți rămîne altceva decît să observi și să trăiești simplu, fără sentimentul că datorezi cuiva ceva.

Și dacă nu mă crezi, uită-te, la noapte, în sus. O s-o fac și eu, și probabil o să-mi amintesc și de băiatul cu ochi albaștri. 

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.