Mă uit la fotbal de cînd aveam şase ani. Tata m-a învăţat. „Mi-a predat“ subiectul cartonaşelor galben şi roşu, mi-a dezvăluit trucul faulturilor subtile, m-a făcut imună la strategia tăvălitului pe iarbă, mi-a exemplificat henţul, driblingul, mi-a creat tensiunea aşteptării unui meci şi m-a pregătit pentru spectacolul dublu: cel din „scena“ terenului şi cel din „sala“ tribunelor. N-am înţeles niciodată prea bine lecţia ofsaidului. Nici acum, de multe ori, nu mă prind. A fost sau n-a fost? 

La şapte ani ştiam aproape pe dinafară componenţa echipei Steaua, cu care ţinea tatăl meu. Şi cînd alţi copii recitau prin vizite tot felul de versuri (ştiţi voi – tipul acela de vizită cînd trebuie să te ridici frumos şi să spui o poezie), eu înşiram numele jucătorilor de la Steaua. Eram fetiţa-fan Steaua, care nu rata nici un meci. Hobby-ul a crescut o dată cu mine şi astăzi, chiar dacă mai încurc numele jucătorilor, nu scap partidele importante. Şi dacă, totuşi, se-ntîmplă să le scap, îl sun pe tata. 

Cu tata m-am uitat la Cupa Campionilor Europeni, cînd a apărat Ducadam patru lovituri de la 11 metri, cu tata am văzut meciul de pomină România-Argentina, cînd i-am bătut cu 3-2, şi de la tata am învăţat – deşi la vîrsta aceea nu conştientizam – ce-nseamnă solidaritatea de cursă lungă. Acea solidaritate care te transformă din fan temporar în fan de-o viaţă al unei echipe, care te fidelizează nu doar post-victorie, ci, mai ales, post-înfrîngere, şi nu te face să-ţi schimbi opţiunea în funcţie de o ratare. Acea solidaritate care depăşeşte evenimentul – meciul propriu-zis – şi devine, dintr-un anumit punct de vedere, comportament-reflecţie asupra fenomenului – fotbalul. 

Atitudinea jucătorilor şi atitudinea fanilor ţin de un comportament social care presupune o cultură a reacţiei prompte şi solidare, elaborată în timp. Planul de învingător lipseşte din tactica de acţiune a echipelor româneşti. Am senzaţia, de foarte multe ori cînd o echipă din România este egalată sau condusă de o echipă străină, că totul e pierdut. O resemnare mioritică se depune în gleznele jucătorilor, care aşteaptă fluierul oiţei. Din păcate, complexul culturii mici, de astă dată sportive, este vizibil. 

Fotbalul este un performance public care mobilizează mase, generează dezbateri, activează reacţii emoţionale contradictorii. Este un spectacol politic, în sensul în care se desfăşoară în interiorul oraşului, al comunităţii pe care o provoacă să participe deopotrivă afectiv şi cerebral. Stadionul este un loc al negocierii puterii, al captării interesului şi tensiunii colective într-o desfăşurare de energii cu o dramaturgie foarte atent construită. Structurarea unei strategii, organizarea tactică a jocului, distribuţia evolutivă a rolurilor, ofensiva şi defensiva ţin de dramaturgia spectacolului din teren. Performance-ul fotbalistic se desfăşoară într-un timp limitat – aici şi acum –, se înscrie în retorica evenimentului irepetabil prin conţinut, dar repetabil ca moment de producere, are în spate un antrenor-regizor, posibil jucător (în meciul Steaua – Barcelona – finala Cupei Campionilor Europeni – Iordănescu, antrenorul Stelei, a intrat pe teren ca jucător). Beneficiază de o trupă de jucători cu roluri prestabilite, dar, în acelaşi timp, interşanjabile, are o vulnerabilitate tipică spectacolului de teatru – accidentări, ratări –, intervine în timpul cursiv, în timpul cotidian printr-o ruptură, mizează pe spontaneitate, atenţie distributivă şi reacţie imediată. Are o perioadă de repetiţii – antrenamentul – şi de documentare – analiza strategiei echipei adverse. Şi mai are o componentă, dublu activată, pe care o regăsim în teatrul epic teoretizat de Brecht – arbitrul şi comentatorul – doi actori care iau distanţă faţă de convenţia pe care o analizează. 

Recunoaştem în conceptul de performance fotbalistic tehnici şi metode care variază de la jocul minimalist, rece, cu profunzimi strategice, brechtian – al nemţilor, la jocul purcăretian, creator de imagini din driblinguri în serie – al argentinienilor sau al brazilienilor. Indiferent de stil, de fanatism sau hooligan-ism, fotbalul rămîne performance-ul politic contemporan prin excelenţă. Nu întîmplător, spaţiul lui de influenţă se află, în 2010, în orizontul discursului antidiscriminare – Africa. 

 

P.S.: Dedic acest articol tatălui meu, cu care am văzut cele mai multe meciuri. Uite, tati, golul! 

Mihaela Michailov este critic de teatru.