- interviu cu Gabriela Creţia - 

De cînd predaţi la Catedra de Clasice? 

Am intrat la catedră imediat ce mi-am terminat studiile, în 1957. A fost consensul profesorilor să rămîn acolo şi să fac meserie aşa cum m-au învăţat dascălii mei. Din ’57 mă ocup de meseria asta, în ciuda faptului că am ajuns pensionară şi profesor onorific.  

Ce v-a determinat să alegeţi studiul clasicelor? 

Cred că au contribuit trei factori la alegerea aceasta: în primul rînd, profesorul meu de liceu, Gheorghe Guţu, care era un om binecuvîntat pentru noi toţi, inteligent, cultivat şi avînd mare grijă de formarea etică a elevilor lui, nu numai de cea ştiinţifică. El este autorul Dicţionarului latin-român, dar şi a importante traduceri din autori antici. A format o întreagă şcoală. Am fost cîţiva acolo care şi-au făcut un nume mai tîrziu: Eugen Cizek, Constant Georgescu, Sorin Stati, Mihai Nasta şi mulţi alţii. În al doilea rînd, biblioteca din casa părinţilor mei, ce conţinea şi texte din Antichitate, pe care am început să le răsfoiesc. Apoi influenţa lui Petru Creţia, personală, desigur, dar care se întindea şi pe plan profesional. Colaborarea cu el, lectura împreună – era un exeget unic al textelor antice – m-au marcat şi mi-au dat o deschidere, un orizont şi o pasiune care nu m-au părăsit nici astăzi.  

Cum se preda latina cînd eraţi elevă şi studentă? 

Cred că aveam vreo patru-cinci ore de latină pe săptămînă şi două de greacă veche. Pentru că era un liceu numit „clasic“, singurul din ţară. Acolo chiar se făcea carte serioasă. În facultate a fost un fel de grădină a raiului pentru că am avut dialog spiritual cu nişte oameni de cea mai înaltă clasă: profesorii Iancu Fischer, Mihai Nichita, Traian Costa, Alexandru Graur, Eugen Dobroiu. Era o atmosferă de lucru intensă, în care nimeni nu lua în uşor ceea ce făcea. Datoria era datorie. Şi datoria asta a devenit foarte repede fascinantă.  

De ce? 

Simţeam, în primul rînd, că se mişcă foarte rapid şi foarte bine micuţele celule cenuşii, cum spune ştim noi cine. Era un exerciţiu mental permanent, ca o gimnastică ce îţi dădea o stare de euforie. Ascultînd de rigorile dicţionarului şi ale gramaticii, erai lăsat singur în faţa textului. Şi era o provocare extraordinară să reuşeşti să dai de capătul sensului acestui text – niţel criptic, bineînţeles – căci limbile clasice nu sînt uşoare… Iar în operaţia de dialog cu textul şi de întrecere cu el, simţeai, într-adevăr, că prinzi aripi. Şi cînd ajungeai la capăt, era o bucurie greu de descris.  

Care este diferenţa dintre traducerea unui text din latină şi a unuia dintr-o limbă modernă? 

O diferenţă majoră, în măsura în care o limbă vie o intuieşti, iar o limbă „moartă“ trebuie s-o decodezi ca pe un joc de cuvinte încrucişate. Ai nişte reguli, trebuie să le aplici şi să vezi dacă textul te biruie pe tine sau tu pe el. E cu totul alt proces mental. Pentru un text antic trebuie să porneşti de la analiză, nu de la adulmecarea sensului. De la analiza gramaticală, de la o imagine abstractă, matematizată a lui, de unde ajungi, încet-încet, la soluţie. E altă cale de acces. Limba străină modernă te lasă să te apropii de ea fără intermediarii gramaticali. Poţi să înveţi, dacă vrei, o limbă modernă străină şi numai după auz, cum cîntă lăutarii după ureche. 

Şi mai este ceva: după ce ai decodat textul, după ce ai acces la sens, poţi gusta frumuseţea stilistică. Te poate impresiona artistic textul. Or, ca să ajungi la stadiul acela, e nevoie de foarte mult exerciţiu, de cineva care să-ţi dea nişte indicii, repere, jaloane. După care, începi să te descurci singur. Şi, credeţi-mă, textele latine sînt de o mare, mare frumuseţe. Altfel – dacă ar fi fost doar mesajul – nu s-ar fi păstrat. Este însă şi perfecţiunea formală. 

Cum erau structurate materiile cînd eraţi studentă? 

Era o structurare inteligentă pentru că era cronologică, indiferent de genuri. După părerea mea, aşa e mai bine. Ştim că în momentul de faţă există o suferinţă a plasării în istoric şi în geografic pentru cei tineri. În afară de studiul pe text, se făceau estetică, literatură comparată. Desigur, şi cu odioasa încărcătură de cursuri ideologice. Pe vremea aceea erau 40 de locuri, apoi 20…  

Cum au evoluat lucrurile ca materii, ca număr de locuri? Ştiu că, pe la sfîrşitul anilor ’80, secţia de Clasice avea şapte locuri şi era din doi în doi ani… 

Acum nu mai este atît de riguros oprit accesul. Avem 15-20 de locuri anual, unele dintre ele fiind cu plată. Studiul se întinde în momentul de faţă doar pe trei ani, ceea ce e ridicol, extrem de puţin. Lucrul cu textul devine minoritar şi e păcat, pentru că nu se pot învăţa limbile clasice fără acesta.  

Au apărut şi cursuri de istorie, filozofie antică? Se vorbeşte de asocierea studiului limbilor clasice cu cel al altor discipline înrudite… 

Numai la master e o combinaţie de cursuri: romanistică, istorie, filozofie. Există posibilitatea ca masteranzii să-şi ia credite de la Facultatea de Istorie, de Filozofie. Avem, între ultimii, absolvenţi de istorie, filozofie, teologie care se înscriu la Studii clasice ca la o doua facultate, pentru a avea acces direct la textele clasice. Sînt, printre ei, minţi strălucite. Un exemplu ar fi Gabriel Liiceanu, care a absolvit Clasicele după Filozofie.  

Se poate constata o diminuare a numărului de studenţi? 

Avînd în vedere că, acum, există şi posibilitatea de a intra doar pe baza notelor din liceu, numărul de studenţi se mai diminuează pe parcursul anilor de facultate. Dar acesta este un fenomen foarte vechi: pe vremea cînd eram eu studentă, am început 25 şi am absolvit patru… Pe unii dintre studenţi pur şi simplu nu îi ţin puterile… 

Aproximativ cîţi studenţi termină facultatea în ultimii ani? 

Diferă de la an la an: uneori zece, alteori trei…  

Care sînt motivaţiile studenţilor? Pentru ce aleg clasicele? 

În general vin pentru că le-a plăcut: profesorul de liceu a ştiut să le deschidă gustul şi, în momentul în care ai prins acest gust, e greu să te mai desprinzi de el. E ca o marcă, o pecete…  

Nu vin cu un plan profesional cert? 

Dar cîţi elevi au un plan profesional la 17 ani? După aceea, desigur, capătă unul. Unii devin profesori de liceu. Cei mai buni fac o carieră universitară, nu doar la noi, ci şi în străinătate. De asemenea, pot deveni cercetători: avem o echipă foarte bună la Institutul lingvistic, şi la cel de Literatură. Alţii devin ziarişti sau ghizi de muzeu. Ori fac paleografie: descifrează texte scrise în latină în Evul Mediu în cancelariile româneşti, pe vremea lui Ştefan cel Mare ş.a. m.d., care se găsesc în bibliotecile din ţară. Foarte mulţi dintre absolvenţii noştri sînt editori: sînt obişnuiţi cu munca migăloasă pe text. Alţii s-au profilat pe arheologie. Sînt absolvenţi care se ocupă de inscripţiile bisericeşti. Doina Doroftei, de pildă, a făcut analiza exhaustivă a inscripţiilor latineşti din bisericile catolice transilvănene.  

Ce se va întîmpla cu absolvenţii în momentul în care orele de latină vor deveni opţionale? Nu se ştie de cîţi profesori va mai fi nevoie… 

E greu de prevăzut, şi situaţia poate fi văzută într-o perspectivă obscură. Noi sperăm că autorităţile în drept vor putea înţelege ce importanţă are studierea unor atari limbi: care îţi dezvoltă şi gîndirea logică, şi libertatea de gîndire şi simţul responsabilităţii civice. De ce să nu ne gîndim că democraţia, grecii au descoperit-o: funcţionarea republicană – cu instituţii care se controlează una pe alta, cu magistraţi care dau socoteală la ieşirea din mandat – s-a aplicat, secole la rînd, la Roma, cu rezultate excelente. Acolo s-a format tradiţia convieţuirii în cetate. Toate lucrurile acestea pătrund în psihicul unui clasicist, rămîn şi-şi pot dovedi eficienţa chiar pe plan social, pe planul convieţuirii şi al clădirii vieţii comune în societate.  

Există posibilitatea de a integra studiile clasice în studii europene? 

Sigur, sînt de acord cu acest lucru, în măsura în care, pînă la urmă, rădăcinile noastre comune sînt ale culturii clasice. A te apropia de cultura clasică înseamnă, realmente, să trăieşti în casa comună europeană. E esenţial, cred, pentru viitorul unui continent care visează să fie unitar. Studiile clasice înseamnă şi o cultură generală solidă… Dacă se vor desfiinţa orele obligatorii de latină din licee, se va pierde şi aceasta? Înţeleg că s-a obţinut o oră de cultură mitologică la clasele mici, la clasa a VII-a sau a VI-a. Cel mai bine este să se înceapă măcar pe la 12 ani. Aceste ore vor cuprinde cunoştinţe de cultură generală, care s-ar putea să-i capteze pe mulţi copii. La urma-urmei, dacă vrem să înţelegem literatura modernă a Europei, nu putem să nu cunoaştem bagajul mitologic clasic. Chiar filmele şi serialele de mare succes se amuză utilizînd elemente latine. Harry Potter, de pildă, foloseşte formule latineşti. 

Regăsim motive, teme, personaje, situaţii narative… Nihil novi sub sole… Ceea ce omenirea a descoperit odată nu pierde. Perpetuează şi fructifică. 

a consemnat  Iaromira POPOVICI   

Gabriela Creția, profesor onorific la Catedra de Filologie clasică, Universitatea București, este autoarea, printre altele, a volumelor: Morfologia istorică a verbului latin, Editura Universității București, 1999; Dignus et ses dérivés. Etude de lexicologie diachronique latine, Editura Universității București, 2003.