Cuvîntul sfîrșit adună în el multă melancolie. Desigur, dacă ne gîndim la sfîrșitul unor vremuri fericite – ale tinereții, ale unor iubiri vrăjite, ale aventurilor de neuitat. Ca să nu mai vorbim de sfîrșitul unei vieți, cu spectacolele ei de lumini și umbre suspendate brusc printr-un „scurtcircuit cuantic“ sau o conjuncție astrală, aflate sub puterea instanței divine.
Alteori, același cuvînt poate concentra în miezul său semantic ceva dintr un grandios apus de soare, atunci cînd se referă la decăderea și dispariția unei civilizații înfloritoare, întemeiate cîndva pe temelia înțelepciunii, ordinii și a spiritualității.
Sfîrșitul nu poate exista decît într-o lume a vremelniciei, în care timpul este periodic tras pe roata istoriei. Mircea Eliade remarca, privitor la structura ciclică a timpului, că „fazele lunii – apariția, creșterea, descreșterea și dispariția urmată de o reapariție după trei nopți de întuneric – au jucat un rol esențial în elaborarea apocalipselor și antropogoniilor arhaice. Universul este considerat etern, dar distrus și reconstituit periodic la încheierea marilor cicluri cosmice. Moartea omului, ca și sfîrșitul periodic al umanității sînt necesare, tot așa cum sînt cele trei zile de întuneric care precedă renașterea lumii. În plan cosmico-mitologic este vorba de o eternă reîntoarcere în care timpul se regenerează la fiecare nouă naștere.“ (Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri)
Din perspectivă ciclică, sfîrșitul timpului se învecinează cu un nou început, distrugerea lasă loc unei re-creații mai împlinite, iar înțelesurile noțiunii de „sfîrșit“ se apropie de cele trei sensuri comentate de Constantin Noica: a săvîrși, a sfîrși și a desăvîrși (Constantin Noica, Creație și frumos în rostirea românească).
În ansamblul tradițiilor elenistico-orientale despre marile cicluri cosmice și Sfîrșitul lumii, un loc important îl deține mitul vîrstelor succesive ale umanității. El este prezent la greci, dar foarte elaborat în mitologia indiană, unde un ciclu complet se compune din patru vîrste (yuga), de durate inegale: Krita-yuga (vîrsta de aur) durează 25.920 de ani; Treta-yuga (vîrsta de argint) durează 19.400 de ani; Dvapara-yuga (vîrsta de bronz) – 12.900 ani și Kali-yuga (vîrsta de fier) – 6480 de ani. Trecerea de la vîrsta de aur la cea de fier este însoțită de o diminuare radicală a moravurilor și inteligenței. Această decadență continuă în toate planurile – biologic, intelectual, etic, social, „Kali-yuga, cea în care ne aflăm acum, este considerată «vîrsta tenebrelor». Ciclul complet se termină printr-o disoluție cosmică – pralaya.“ (Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri)
Cum spuneam, epoca noastră corespunde cu finalul vîrstei tenebrelor (Kali-yuga). Descrierea semnelor (sfîrșitului) acestei vîrste de fier este prezentată de textele puranelor (Vishnu-Purana și Vayu-Purana) redactate în secolele II-III î.e.n. „Ele se dovedesc de o stranie actualitate“, remarcă Alain Daniélou, specialist în arta și cultura Indiei arhaice. Potrivit cu Vishnu-Purana (Cartea VI, cap. 1): „Oamenii din Kali-Yuga vor căuta în exclusivitate să cîștige cît mai mulți bani. Vor ignora lucrurile sfinte și ritualurile. Vor fi lipsiți de virtuți și impuri. Agitați și confuzi, își vor abandona femeile și căminul. Mulți vor fi inactivi și letargici. Toți vor folosi cuvinte aspre, grosolane. Savanții vor fi în slujba celor mediocri. Mulțimi de oameni se vor deplasa dintr-o țară în alta. Numeroase femei vor deveni independente, adesea egoiste, perfide, înșelătoare. Va fi secetă și va lipsi apa. Majoritatea oamenilor vor fi fără educație, fără rușine, fără lege, fără iubire. Își vor abandona pămîntul, pe care nu-l vor mai lucra. Se vor înmulți hoții, oamenii nu vor mai fi protejați de autoriăți…“ (Alain Danielou, La fantaisie des Dieux et l’aventure humaine d’après la tradition shivaïte)
Silvia Chițimia este doctor în etnologie și scriitoare.
