Ultima perioadă este plină de comemorări și aniversări: Primul Război Mondial, Unirea „mică“, centenarul Unirii „mari“, Revoluția din 1917, Marx însuși, iar acum a venit, oarecum anemic, momentul pentru Mai ‘68. O aniversare anemică, pentru că Mai ’68 nu le amintește românilor nici de un moment de glorie națională, nici de un moment de ruptură societală și culturală. România a trăit indirect și cu mare întîrziere transformările începute atunci în restul Europei și în America. Dificultatea de a înțelege ce s-a întîmplat atunci este amplificată de faptul că, în timp ce în Vest începeau ani lungi de asimilare și contestare a acelor transformări, în România se consolida protocronismul naționalist patriarhal și autarhic al unui regim comunist în căutare de legitimitate.

Mediul universitar și, mai ales, presa românească sînt destul de timide în a marca momentele istorice prin intervenții care să redea critic acea complexitate și semnificațiile sale. În schimb, dacă e vorba de mersul biruitor al națiunii, a cărei virtute e că ne scutește de controverse și de dezbateri mai serioase, festivismul își găsește parcă locul în mod „natural“, cu inevitabilele cîntări și adunări cu lozinci ușor de scandat. Față de travaliul critic intens și durabil de înțelegere și deconstrucție pe care îl întîlnești în revistele și universitățile din Vest, în România sînt doar două-trei universități și cîteva reviste pe unde se poate întîlni ceva asemănător.

Ivan Krastev remarca recent că 1968 este azi mai intens dezbătut (în Vest) ca moment de ruptură istorică decît 1917. Într-adevăr, acest lucru se datorează faptului că clivajul politic, social și cultural dominant al epocii noastre – și în Est, și în Vest – provine din acele baricade, din ocuparea universităților și din grevele generale, din alianțele și trădările de atunci, din carierele politice și universitare ale participanților, din vocabularul și imaginarul politic generat atunci. Este un clivaj politic puternic, care atinge echilibre diferite de la țară la țară, actualizînd și transformînd clivajele din trecut. Este, cu alte cuvinte, momentul cînd clivajului tradițional stînga-dreapta începe să i se alăture un nou clivaj ce opune fidelitatea pentru tradiție, națiune și autoritate, unui pol alternativ, feminist, ecologist și cosmopolit.

Foto: Ivan Krastev

Mai ‘68 este momentul de afirmare politică și culturală a unei generații care se născuse după încheierea războiului și crescuse în deceniile de creștere economică fără precedent. Contestarea viza nu doar clasa politică, ci în sens mai larg autoritarismul conservator și patriarhal din sferele industriale și agricole ce construiseră acel stat și pe care se bazau forțele politice postbelice și consensul social de pînă atunci. Acea generație a înlocuit treptat vocabularul binar al luptei de clasă cu unul despre egalitatea în drepturi pentru grupuri pînă atunci excluse sau invizibile, egalitatea de șanse, dreptatea socială, emanciparea. Revendicarea emancipării nu se mai face în numele unei majorități oprimate, ci în acela al unor minorități care cereau recunoaștere și acces egal în spațiul public. Este de aceea și momentul de cotitură pentru un anumit conservatorism, care părăsește tradiția elitistă și devine populist, născînd mișcările și partidele populiste de extremă dreaptă.

Pentru a înțelege semnificația anului 1968 și a clivajelor fondate atunci, este suficient să urmărim valurile recurente de mobilizare anti-Mai ’68. Dacă pentru unii Mai ’68 este începutul lungii serii de lupte pentru emancipare socială și politică a grupurilor pînă atunci marginalizate sau ignorate, pentru ceilalți este începutul sfîrșitului unor instituții tradiționale ale societății – familie, națiune, biserică. De altfel, Mai ’68 nu a adus imediat vreo victorie politică. Dimpotrivă. Alegerile următoare aveau să aducă în Franța victoria covîrșitoare a partidelor ce îl susțineau pe generalul Charles de Gaulle și respingeau revendicările studenților. Tot un eșec a fost și mult ceruta alianță între sindicate, partide și studenți. Sindicatele s-au repliat pe poziții de negociere clasice, legate de condițiile de muncă (salariul minim, reducerea orelor de lucru etc.). Efectele lui Mai ’68 au venit în timp, peste tot unde mobilizarea s-a făcut în numele egalității în drepturi și a emancipării sociale.

Societatea românească are dezavantajul de a fi ratat acel moment istoric și de a fi recuperat, în puțini ani și cu inevitabile sincope, cele cinci decenii de transformare culturală, politică și socială din Vest. În schimb, mobilizarea împotriva acelor timide transformări a fost și este puternică. Conservatorismul autoritar românesc este puternic mobilizat, prin inițiative recente, precum Coaliția pentru Familie, dar și în principalele partide – PSD și PNL – sau în instituțiile principale ale statului. În buna tradiție a conservatorismului românesc, el se mobilizează împotriva a ceea ce de abia există sau e pe cale de a se naște. Este ca și cum, de la 1848 încoace, mereu și mereu, emancipările și politicile de liberalizare au născut fronturi identitar-conservatoare ce au luat prea repede forme extreme. Și, paradoxal, mobilizările conservatoare par să fie mereu cu un pas înainte.

Camil-Alexandru Pârvu este con­fe­ren­țiar la Facultatea de Științe Politice, Univer­sitatea din București.