Un partener enigmatic

Cînd Rusia a atacat Georgia, nu a surprins neapărat folosirea forţei militare, ci folosirea ei împotriva unei ţări care se afla deja pe o orbită pro-occidentală şi pro-americană. Georgia a fost pedepsită pentru opţiunea ei euro-atlantică şi pentru prezenţa militară americană de pe teritoriul ei. Atacînd Georgia, un aliat american, Rusia a dat şah Americii şi Occidentului. Mai mult decît atît, a trasat din nou o linie roşie pe harta Europei, delimitînd prin forţă spaţiul pe care-l revendică ca sferă de influenţă. Şi deşi agresiunea a fost împotriva Georgiei, în Occident semnalul sau testul au fost corect înţelese, fiind clar pentru toată lumea că de fapt adevărata miză a lucrurilor o reprezintă Ucraina. Extinderea Vestului mersese prea departe şi trebuia oprită cu orice preţ, inclusiv prin folosirea forţei militare.Agresiunea rusă asupra Georgiei şi folosirea atît de brutală a forţei împotriva unui vecin mult mai mic şi mai slab a determinat multă lume să se teamă de revenirea Războiului Rece, întrebîndu-se în acelaşi timp ce vrea Rusia? Este posibilă o revanşă a istoriei şi o revenire la epoca Războiului Rece? Este prea devreme să ne pronunţăm. Evident că Occidentul nu doreşte un nou Război Rece. În primul rînd, fiind un grup al unor democraţii sănătoase şi funcţionale, orice atitudine belicoasă şi războinică ar fi sancţionată de electoratul statelor NATO sau UE. Atitudinea mult mai favorabilă a cetăţeanului american pentru folosirea forţei militare se datorează nu ostilităţii faţă de Rusia, ci sentimentului de vulnerabilitate în faţa terorismului. Rusia este prea slabă pentru a fi percepută ca un inamic. În definitiv, dacă faţă de China, care este mult mai puternică decît Rusia, avînd toate valenţele pentru a fi un competitor global, atitudinea americană generală este de invitaţie la cooperare, la ce ar ajuta o atitudine ostilă faţă de Rusia? Mai mult decît atît, nici un alt învins - Rusia pierzînd Războiul Rece - nu a primit un tratament atît de favorabil după încheierea păcii. Rusia a fost ajutată politic şi financiar să depăşească dificila perioadă a tranziţiei. A fost invitată să facă parte din G8 şi a primit o relaţie privilegiată cu NATO, prin NATO 20, şi cu UE. Multe dintre excesele ei "democratice" au fost trecute cu vederea, gestionarea situaţiei din Cecenia fiind poate cel mai relevant exemplu. Nu în cele din urmă, fiind înţelese sensibilităţile ei, fiecare extindere a NATO a fost compensată şi chiar recompensată. Deşi aşteptările Vestului că Rusia va opta în final pentru o cale europeană nu s-au confirmat, speranţa că Moscova va înţelege totuşi că este în NATO un loc şi pentru ea nu a dispărut complet. Raţional privind evoluţia relaţiilor internaţionale, ruşii ar trebui să înţeleagă că graniţa lor de la vest este cea mai bine apărată. Un vecin democratic reprezintă cea mai bună garanţie de securitate. Şi atunci ce vrea Rusia? Ca orice ţară condusă într-o manieră autoritară, intenţiile ruşilor nu sînt uşor de citit. Şi fiind şi mari maeştrii în dezinformare strategică, demersul este cu atît mai riscant. Avem totuşi argumente pentru două ipoteze. În primul rînd, fiind mult mai eficientă administrativ şi deţinînd o situaţie economică net superioară celei de acum cîţiva ani (preţul mare la gaz şi petrol), Rusia vrea să fie glavniy, numărul 1 în zona fostului CSI. Zona fostului CSI este importantă strategic şi politic. După Kosovo, elita politică şi militară rusă se teme în mod real că ar putea fi folosită forţa militară împotriva ţării lor. Venirea la putere a lui Vladimir Putin - august 1999 - este o expresie a acestei îngrijorări. De aici, importanţa militară a Georgiei, cel mai scurt drum spre inima Rusiei, dar şi spre petrolul ei, aşa după cum a arătat Al Doilea Război Mondial, fiind prin Caucaz. În al doilea rînd, Georgia reprezintă o ameninţare majoră la adresa legitimităţii elitei conducătoare de la Kremlin. O Georgie de succes, cu reală dezvoltare democratică şi economică, orientată şi ajutată de către Occident, ar fi încurajat cetăţeanul rus să se întrebe de ce o duce atît de greu şi să se uite altfel la eficienţa actualului sistem politic avînd în centrul său oligarhii şi foşti sau actuali membrii ai serviciilor de informaţii, aşa-numiţii siloviki. În al doilea rînd, aşa după cum a afirmat recent Serghei Lavrov, Rusia vrea să fie un partener egal al Vestului, parte a grupului de state care gestionează globalizarea, "such collective leadership being truly representative both geographically and civilizationally". În traducere asta înseamnă că nu numai democraţia de tip Westminster reprezintă o opţiune politică legitimă, dar, atîta timp cît populaţia este mulţumită, şi un regim oligarhic poate fi o alternativă. Dacă o astfel de conducere este capabilă de buna administrare a ţării, dacă ţara produce prosperitate şi este destul de abilă să-şi reducă criticii la tăcere, atunci un astfel de model ar putea deveni o opţiune de nivel mondial. Dacă vom avea sau nu un nou Război Rece depinde în primul rînd de Rusia.Războiul Rece a însemnat în primul rînd o confruntare strategică - cu cele două componente principale - competiţia militară şi spionajul. În al doilea rînd, am avut o confruntare ideologică, între democraţie şi economie de piaţă, pe de o parte, şi comunism, pe de altă parte. Şi nu în ultimul rînd, am avut tentative clare de "smulgere" a aliaţilor şi de convertire a lor. Sovieticii au încercat cu Franţa, Italia sau Grecia. NATO a răspuns cu tentative de atragere pe alte orbite a României sau Poloniei.Sînt elemente ale Războiului Rece care nu au dispărut complet. Activităţile de spionaj sînt tot atît de intense ca şi în urmă cu 20 de ani. Multe state din NATO şi UE au reclamat în ultimii ani creşterea în intensitate a acţiunilor serviciilor de informaţii ruse. Firmele ruse cu activităţi economice în Vest, în special în noile state membre NATO sau UE s-au implicat sau au susţinut nu de puţine ori acţiuni subversive sau sancţiuni comerciale, inclusiv în zona asigurării energetice. Dar pînă la agresiunea în Georgia, în ecuaţia relaţiei Rusiei cu Occidentul nu a existat componenta militară. Acest aspect nu mai poate fi astăzi neglijat. De asemenea, este foarte posibil ca Rusia să propună şi să încerce să impună un model ideologic alternativ celui occidental, prin formula că Rusia este "o ţară din Europa, dar nu una europeană". În definitiv, pe formula "oligarhi din toate ţările, ajutaţi-vă", modelul rusesc poate deveni atractiv pentru ţările unde democraţia întîrzie să dea rezultate notabile, în special prosperitate, iar îmbogăţiţii tranziţiei nu vor să treacă prin experimentul pierderii puterii. Şi nu în ultimul rînd, este posibil ca Rusia să încerce să "întoarcă", din orientarea lor pro-vestică, statele recent integrate în NATO sau UE, şi poate chiar şi pe membrii mai vechi, dar cu afinităţi puternice cu Rusia. Deja literatura de specialitate avansează ipoteza swing states, acei membri ai NATO sau UE care "joacă la două capete", cum foarte plastic şi popular se exprimă rom