Arta oratorică este, în vremurile moderne, o fiică a parlamentarismului. În acest spaţiu modelat istoric de votul cenzitar şi de vocaţia persuasiunii, oratorul este prezenţa în jurul căreia se ţese legenda. Discursurile sale sînt urmărite, iar în personalitatea lui se simte ceva din fibra majestuoasă a înaintaşilor greci sau latini. Cuvîntul îşi atinge, în acest context unic, poziţia sa de maximă expresivitate. Politica de secol XIX este o politică a discursurilor: alocuţiunea publică devine genul care se cere cultivat de toţi cei care aspiră la un cursus honorum.
România de dinainte de 1914 nu face excepţie de la această regulă a centralităţii elocinţei. De la avîntul, uneori ridicol, al paşoptiştilor pînă la rigoarea unor Maiorescu sau P.P. Carp, claviatura stilistică este impresionantă. Iniţierea în politică înseamnă iniţierea în stilul menit să o exprime. Geniul lui Caragiale a încadrat, neiertător, elanul celor pe care beţia de cuvinte îi îndruma spre piscuri de expresivitate involuntară. Dar, dincolo de aceste desene sarcastice, epoca de aur a oratoriei noastre ajunge la capătul ei odată cu Vechiul Regat. Simbolic, cîntecul de lebădă este epoca neutralităţii şi a războiului. În Take Ionescu şi în Iorga, patriotismul mesianic îşi află o întruchipare memorabilă. La finele de an 1918, Unirea cea Mare înseamnă şi alocuţiunea lui Iuliu Maniu, dedicată formulării unui întreg program regenerativ: stilul transilvănean al sobrietăţii atice se regăsea în acele cuvinte istorice rostite la Alba Iulia.
Ca şi în Occident, declinul oratoriei este, în România, inseparabil de ascensiunea totalitară. Noile forme în care se toarnă sensibilitatea postbelică preferă, la dreapta ca şi la stînga radicală, vorba dură, lătrată, ameninţătoare, ce îndeamnă la eliminarea adversarului. Democraţiile, de partea lor, redescoperă, salutar, puterea cuvîntului în libertate, spre a se apăra şi spre a se mobiliza. Intervenţiile lui Franklin Delano Roosevelt şi oratoria romantică a lui Churchill sînt semnele acestei energii a ideilor. Opoziţia dintre totalitarism şi democraţie este şi o opoziţie dintre două maniere de a imagina discursul public.
Prin comunism, RPR şi RSR intră în vremea discursului ca invitaţie la crima de stat şi delir demagogic. Oratoria comunistă este parte din genul literaturii de partid. Clişeizată şi agresivă, ea reduce limba la un set de formule repetate ritual, spre a convoca ura şi spre a trezi resentimente. Ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a fi un gînditor global este inseparabilă de vigoarea cu care mobilizează imaginarul lingvistic al revoluţiei: grotescul său este un grotesc stalinist.
Politicienii noştri de astăzi se ivesc pe acest sol istoric curăţat de reperele educaţiei clasice şi ale eleganţei oratorice. Odată cu dispariţia celor care, asemeni lui Corneliu Coposu sau Ion Raţiu, duceau mai departe o tradiţie, discursul public este îndatorat sintezei de demagogie intelectuală şi de primitivism lexical. Cuvîntul nu mai are eleganţă, cuvîntul este maltratat, desfigurat, aruncat în frazele ce sînt populate de anacoluturi.
În România anului de graţie 2018, oratoria politică este un gen extinct. Postările de pe Facebook au luat locul argumentelor elaborate. Scurte şi pline de miez, ele sînt menite a transmite pastila accesibilă electoratului. În platourile Antenei 3 sau ale RTV, limba română este redusă la o emisie verbală incontinentă, în fluxul căreia se pot recunoaşte locurile comune ale propagandei de partid. Iar atunci cînd Guvernul României este prezidat de o personalitate pentru care desfigurarea cuvintelor apare ca impuls natural, ciclul istoric al degradării discursului se închide, sub semnul mediocrităţii intelectuale şi al demagogiei. Epitaful de pe piatra tombală a oratoriei este scris prin acest triumf al imposturii, absolut, teribil şi aparent de neoprit.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte a sa este Rusia, 1917. Soarele însîngerat. Autocrație, revoluție și totalitarism, Editura Humanitas, 2017.
