Să treci examenul de admitere la liceu așa cum visai era mare lucru în 1995. De acest prag și de trecerea lui depindea accesul la facultate, de care depindea viața. N-o puteam articula așa limpede la 14 ani și nici nu eram în stare să demasc absurditatea ideii că un viitor de calitate e condiționat de două examene: unul de română și unul de mate.
Crescusem protejat de tulburările ultimilor ani de comunism și de bezmeticeala tranziției. Tîrgu Mureș era special – așa sîntem învățați acolo – și, deși cu cîțiva ani înainte era să erupă într-un război interetnic, păstra o sofisticare dată și de poziția geografică: „exact în mijlocul țării“. (Abia mai tîrziu m-am uitat la hartă mai atent.) Părinții mei erau medici, un neurochirurg și un oncolog în devenire, prima generație din familiile lor care făcuse facultate, într-un oraș cu o universitate de Medicină cocoțată impozant pe un deal. (Tata spunea că Tîrgu Mureș e ca Roma: stăm pe șapte dealuri. Ca și în cazul hărții, e păcat să verifici astfel de informații.)
Știam că sînt studenți în halate albe în clădire, că se fac disecții pe oameni, deși eu nu fusesem decît în camerele în care mama făcea disecții pe broaște, camere care arătau și miroseau cum îmi imaginam laboratoarele din romanele cu Sherlock Holmes. Acolo urma să ajung și eu, și nu țin minte să fi existat vreun dubiu. Doar nu aveam să fim prima generație locală de medici care nu produce o a doua.
Nu știu dacă aveam vreo afinitate pentru medicină. Marile mele pasiuni în perioada aia erau emisiuni cu Lolite care cîntau și dansau pe Italia 1, euro-dance-ul german și scandinav pe care-l împărțeam în topuri anuale și colecția de science-fiction de la Nemira. Asta cînd nu găseam ceva nou de Sandra Brown sau Pavel Coruț, o combinație de sexualitate și conspiraționism naționalist bine valorizate politic astăzi. Îmi plăceau și calculatoarele, deși nu-mi era clar ce altceva poți face cu ele în afară de etichete pentru casete.
„Informatică“, mi-a zis un coleg pe la începutul clasei a VIII-a, cînd conspiram să dăm admitere la liceul tehnologic. Cred că ai mei au îngălbenit cînd le-am spus. Erau absolvenți de „Papiu“, „cel mai bun liceu din oraș“, și era implicit că-i voi urma. Pe acolo trece drumul spre Medicină – la propriu –, nu printr un liceu de cartier găzduit într-o clădire cu estetica unui bloc de nefamiliști. Nu țin minte să-mi fi interzis să dau acolo, dar ceva trebuie să se fi întîmplat de-am ajuns să dau la „Papiu“, cu prima opțiune pentru informatică.
Ierarhizarea opțiunilor trebuia să dea siguranță, dar mie mi-a creat panică: am pus informatica pe primul loc, apoi real-engleză, apoi filologie și la coadă am lăsat secția pe care o absolvise și tata, și care deja suna prăfuit: mate-fizică.
Nu eram bun nici la una, nici la alta. De fapt, palmaresul meu academic aducea mai degrabă a final de carieră. De la 10 pe linie în clasele I-III trecusem, în anii ’90, la primul premiu II și apoi coborîsem de pe podium, la fel de mediocru în catalog cum eram în echipa de fotbal: jucătorul care prinde prima echipă doar pentru că banca de rezerve e aglomerată de alegeri regretabile.
Ăsta era contextul în care am dat prima probă, limba română, din care am ieșit cu 7,80. Calificativul mă caracteriza perfect. Neglijabil peste medie, la fel cum erau liceul, orașul, aspirațiile multora dintre noi pe atunci. Cred că nota am aflat-o însă doar după al doilea examen, cel de mate.
De mers înspre el am mers singur, cu aceleași emoții paralizante care m-au făcut în facultate să recurg la metale grele ca soundtrack calmant. Nu țin minte să fi fost răcit, dar, probabil pe fond nervos, odată ce a început examenul eram cobză. Eram într-o sală cu geamuri mari, în liceul în care voiam să ajung, o clădire centrală construită în România de demult și speram că inamicii n-or să mă oprească.
Inamicii erau mucii. Curgeau ca niciodată, indiferenți la repetatele mele încercări de a-i retrage. Repet: nu țin minte să fi fost răcit și oricum nu cred c-aș fi fost capabil să-mi cumpăr șervețele. Fiind vară, n-avem nici mîneci pe care să-i șterg, așa că scriam și-mi trăgeam nasul, scriam și-mi trăgeam nasul. Asta pînă cînd supraveghetoarea mi-a spus răspicat: „Îți mai tragi o dată nasul și te dau afară.“
Afară. Adică dincolo de ușă, cu exercițiile abandonate, cu nici o șansă să intru la „Papiu“, să-mi fac părinții mîndri, să ajung să fac disecții pe broaște și pe oameni. Poate doar o admitere de toamnă la liceul de cartier rămînea în cărți, dar ce s-ar fi ales de mine? Probabil nimic, iar în postcomunism asta era inacceptabil. Cum să fii nimic, cînd puteai fi totul?
Lupta cu mucii era mai dură decît cea cu ecuațiile. Nu puteam să-i opresc, nu aveam unde să-i suflu, așa că, din disperare, m-am aplecat, am strîns o baltă în palmă și întins-o în interiorul băncii. Eram mort de frică și îngenuncheat de rușine – combinația ideală cînd dai examen la o materie pe care n-o stăpînești.
Am luat 5,22, o notă pe care n-o s-o uit niciodată, pentru că, împreună cu cea de la română, mi-a dictat soarta. Media era prea mică pentru informatică, dar și pentru real-engleză, chiar și pentru uman. Abia a fost suficientă să mă strecoare printre ultimii în a doua clasă de mate-fizică.
Intrasem la „Papiu“, unde lăsasem o grămadă de muci în bancă, dar nu la A sau la B, ci la F, ca tipul care intră printre ultimii în vagon, roșu de la efortul de a prinde trenul, suficient de fericit că a reușit încît să-i simți disperarea, suficient de deșirat încît să-i miroși vinovăția. Dacă acest prim examen fusese un referendum care arăta cît de pregătit eram pentru viața pe care înțelesesem că trebuie să o am, atunci votul fusese o răsunătoare respingere. Toate examenele pe care le-am dat după aceea au fost o încercare de a repara ce stricasem în vara mucilor de nestăpînit, adică de a mă repara pe mine.
Cristian Lupșa este jurnalist și editor Decât o revistă.
