Fireşte, nu în Parlament. Şi nici prin partide politice, în general. Dar termenul e mai degrabă înşelător – „dreapta“ şi „stînga“ sînt cuvinte care simplifică excesiv realitatea şi care ne închid într-un dualism iluzoriu. „Dreapta“ e, de fapt, o colecţie de credinţe şi doctrine dintre care unele sînt reciproc incompatibile: avem conservatori antinazişti, de exemplu, sau libertarieni în conflict cu creştin-democraţii. La fel şi „stînga“: există şi o stîngă anticomunistă (destul de puţin vizibilă în România), după cum există şi versiuni ale stîngii care se opun tuturor variantelor de socialism.

Dacă ne orientăm după valori, lucrurile nu devin mai simple. Libertatea individuală, de exemplu, este fără îndoială o valoare centrală a unor curente în general asociate dreptei. Dar ea e o valoare centrală şi pentru curente în general asociate stîngii. La fel, egalitatea pare o valoare mai degrabă „de stînga“. Dar există curente şi doctrine considerate „de dreapta“ pentru care egalitatea e o valoare importantă. Democraţia şi drepturile omului pot fi apărate cu aplomb atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta – după cum avem curente de stînga şi de dreapta profund ostile democraţiei şi drepturilor omului.

Lumea e, în realitate, multicoloră, nu doar bicoloră, aşa cum o descriu cei grăbiţi. Iar dacă aşa stau lucrurile, a căuta „stînga“ sau „dreapta“ e un demers mai degrabă inutil. Adevărata Stîngă şi Adevărata Dreaptă sînt ficţiuni.

Poate ar fi mai util dacă am împărţi curentele politice în funcţie de presupoziţiile lor despre lume. Pentru unele, lumea e deschisă, un mănunchi de posibilităţi în continuă actualizare, aşa încît ideea însăşi de transgresiune îşi pierde sensul. Pentru altele, lumea are o identitate definită, e mereu închisă în nişte graniţe inteligibile, aşa încît transgresiunile – mai ales cele bruşte – nu sînt tolerate. Haideţi să numim „progresiste“ curentele din prima categorie şi „conservatoare“ pe cele din a doua. Ambele viziuni despre lume pot fi incluzive sau divizive, libertare sau autoritare, dar ele rămîn mereu distincte: lumea este fie deschisă, fie închisă. Fiecare dintre cele două categorii mari se împarte astfel în cîte patru subspecii: autoritar şi diviziv, autoritar şi incluziv, libertar şi diviziv şi, în fine, libertar şi incluziv.

Conservatorismul lui Disraeli, de exemplu, este mai degrabă autoritar şi incluziv, pe cînd cel al lui Burke este libertar şi mai degrabă diviziv, dar ambele sînt forme de conservatorism în sensul precizat mai sus.

La fel, marxism-leninismul este autoritar şi diviziv, la fel ca majoritatea versiunilor de socialism muncitoresc; diferitele versiuni de liberalism sînt fie libertare şi divizive, fie libertare şi incluzive; majoritatea versiunilor de socialism democratic sînt libertare şi incluzive, şi toate versiunile de anarhism sînt libertare şi incluzive, dar, în ciuda diferenţelor semnificative dintre ele, cu toate sînt forme de progresism în sensul că presupoziţia lor fundamentală este aceea că lumea e deschisă.

Şi atunci, unde sînt progresiştii? Cum am spus la început, nu în partide. Partidele politice de la noi cred, toate, că lumea românească e una închisă, cu graniţe identitare clare (fie ele etnice, sexuale, de status şi aşa mai departe). Ideea însăşi de lume deschisă le sperie. Nu aşa au stat lucrurile mereu – dar astăzi, din păcate, aşa stau. Dacă în Occident majoritatea partidelor sînt progresiste (în sensul credinţei într-o lume deschisă), noi nu avem decît partide conservatoare.

De aici nu rezultă că partidele româneşti ar fi toate autoritare sau divizive: PSD, de exemplu, a fost de la bun început un partid conservator, mai degrabă autoritar şi incluziv, iar PNL, deşi s-a transformat în ultimii ani într-un partid conservator, a rămas în continuare mai degrabă libertar şi diviziv. Dar, cum spuneam, indiferent de subspecie, toate partidele din România sînt astăzi conservatoare: toate presupun o lume închisă, predefinită. Toate, inclusiv cele noi, care militează pentru reformă.

Progresismul e de găsit, la noi, în diferitele sale subspecii, exclusiv în zona societăţii civile. Îl găsim la CriticAtac, la recent înfiinţata platformă Demos, la toate grupurile formale şi informale care militează pentru drepturile omului (în general, sau doar pentru anumite drepturi, precum dreptul la locuire, drepturile romilor, ale femeilor sau ale persoanelor LGBT ş.a.m.d.). Pe scurt, îl găsim mai ales în zona urbană şi în afara politicii. De unde şi senzaţia tot mai acută de ruralizare şi de învechire a politicii româneşti. 

Sorin Cucerai este publicist.