Pentru a lămuri cum ne situăm acum în privința analizei politicii în spaţiul public, ar trebui mai întîi să examinăm ce înseamnă acest spaţiu public. Cum, de aproape un an, nu se mai pot organiza dezbateri publice pe teme de politică, toate acestea s-au mutat în online. Sînt însă mai greu de organizat şi nu sînt, în general, accesibile publicului larg. La Facultatea de Știinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde predau, s-au organizat o serie de webinare accesibile publicului larg pe teme de politică, acestea sînt anunţate din timp şi pe pagina de Facebook, dar desigur impactul este mai scăzut decît dacă s-ar organiza cu participarea publicului larg. La astfel de evenimente pot participa mai uşor jurnalişti care să preia ulterior din conţinutul dezbaterilor.

În 2020 am participat la conferința European Consortium for Political Research care s-a desfăşurat online la sfîrşitul lunii august. Am moderat un panel referitor la implicaţiile politice ale pandemiei şi am prezentat o lucrare despre felul cum pandemia a fost reflectată în scrierile gînditorilor politici. A fost o conferinţă cu totul atipică, am participat la acest panel şi la altele aflat la Sighişoara, de pe un laptop. Frustrarea tuturor participanţilor a fost foarte mare, întrucît în online nu se pot angaja dezbateri reale, nu se pot schimba idei, nu poţi avea conversaţii cu omologii din alte ţări în pauze. O astfel de dezbatere, online sau chiar offline, nu poate avea loc şi nu a avut loc în România, deşi este extrem de utilă. Ar trebui găzduită de un portal de ştiri sau de un cotidian/săptămînal, or pînă acum nu au existat iniţiative în acest sens.

Alegerile parlamentare din toamna anului 2020 au marcat o premieră, intrarea în Parlament a unui partid depre care foarte puţini dintre analiştii politici prezenţi în media ştiau ceva. Acest fapt se datorează izolării celor promovaţi intens în acest rol de ceea ce se întîmplă cu adevărat în viaţa politică. Este o ilustrare foarte bună a unui concept pe care îl studiez în prezent: „bubble democracy” – fiecare actor din cîmpul politic, inclusiv analiştii, se află într-o bulă care nu mai comunică deloc cu alte bule. Personal, am urmărit cum a evoluat acest partid în diferite locuri din ţară cu ocazia alegerilor locale şi am realizat potenţialul de creştere pentru alegerile parlamentare. În luna octombrie am postat pe pagina de Facebook un scurt comentariu în care afirmam că AUR va intra în Parlament. Puţini au fost cei care mi-au dat dreptate în acel moment. Ulterior alegerilor, nu a existat o dezbatere serioasă despre natura acestui partid şi despre cauzele care au determinat un scor electoral consistent. Un număr infim de analize au fost publicate avînd la bază date sociologice.

Peisajul comentariului politic în România arată destul de fragil. Sîntem în urma altor ţări care generează constant dezbateri politice de calitate în media. Explicaţiile sînt numeroase, încerc să ofer doar cîteva.

În Occident, mai ales după al Doilea Război Mondial, au început să apară numeroşi jurnalişti specializaţi în comentariul politic. În paralel, mulţi scriitori au fost invitaţi să publice în presa scrisă: François Mauriac sau Umberto Eco sînt doar două exemple (tradiţie continuată astăzi de Bernard-Henri Lévy, de exemplu). Pe lîngă scriitorii interesaţi de fenomenul politic, mai mulţi politologi au practicat exerciţiul comentariului politic de foarte bună calitate în presă: Giovanni Sartori, Maurice Duverger, Raymond Aron etc. S-a format astfel o triadă jurnalişti-scriitori-politologi, aflaţi în permanentă competiţie între ei şi cu publicul pentru a oferi comentarii profesioniste, de foarte bună calitate. Numărul publicaţiilor a fost în continuă creştere, ceea ce a generat o competiţie continuă pentru o mai bună calitate. Televiziunea nu a avut un impact foarte mare asupra analizei politice, comentatorii fiind invitaţi mai degrabă în jurnalele de ştiri decît în talk-show-uri interminabile la care politicieni şi analişti stau la aceeaşi masă, fără a putea distinge uneori cine este omul politic și cine este cel care nu este implicat în politică.

Ideea de bază a lui Habermas din Sfera publică şi transformarea ei structurală este că, pe măsură ce avansăm în modernitate, are loc o separare a rolurilor: patronul nu mai este autor sau redactor, redactorul nu mai este patron sau autor. În România s-a întîmplat exact invers; pe măsură ce am avansat în tranziţie, patronii de presă, văzînd calitatea slabă a analizei politice de la propriile posturi de televiziune sau ziare, au început să creadă că oricine se poate exprima referitor la politică. Aşa se face că uneori patronii de televiziune intervin în emisiuni de analiză politică, iar invitaţii achiesează la ideile patronului – pentru a fi în continuare invitaţi.

Analiza politică promovată în media este de slabă calitate în general întrucît cei care sînt chemaţi să se exprime nu au cunoştinţe elementare despre cum funcţionează sistemele politice sau, în caz de politică externă, cum se poziţionează principalii actori globali. Desigur, nu se poate generaliza, apar şi comentarii politice destul de valoroase. Marea problemă a tuturor comentariilor, chiar şi a celor de bună calitate, este că nu se bazează pe lecturi în domeniu. Nu este nevoie să ai un doctorat în ştiinţe politice pentru a comenta politica, dar este nevoie să fii informat. Analiştii politici din România îşi extrag informaţia din sursele deschise, fără abonament. Marile cotidiene, săptămînale sau lunare din Occident sînt pe bază de plată pentru a accesa conţinutul electronic. Puţine redacţii din România îşi asumă asemenea costuri care, de fapt, sînt foarte mici. Neexistînd o bază de date zilnică cu presa internaţională, aceasta nu poate fi oferită nici analiştilor care sînt chemaţi a comenta un eveniment politic. Întregul sistem se bazează pe ideea „nu se investeşte nimic, nu se plăteşte nimic”. O investiţie minimală în surse de informare şi plata chiar simbolică a celor chemaţi să joace rolul de analişti politici ar stimula competiţia pentru o mai bună calitate. Deocamdată, chiar şi o asemenea idee pare cu totul hazardată.

Pe lîngă scrisul academic, intervin în spaţiul public atunci cînd consider un eveniment cu adevărat relevant. Pentru cei interesaţi, descriu metoda de lucru proprie. În primul rînd, citesc presa internaţională. Investesc lunar o sumă modică pentru a avea acces la The Economist, Corriere della Sera, Espresso, Le Point, Le Figaro, Le Soir, New York Times, Der Standard, Die Zeit şi alte cîteva. Urmăresc atent ce scriu cîţiva autori: Marco DaMilano în Espresso, Pal Lendvai în Der Standard, Bernard-Henri Lévy sau Kamel Daoud în Le Point, Timothy Garton Ash în The Guardian, Timothy Snyder în New York Times. A se observa că, dintre numele menţionate, majoritatea sînt autori cu opere traduse inclusiv în limba română. Abia după ce parcurg diferite perspective asupra unui eveniment în presa internaţională încerc să îmi formez o opinie. Nu neapărat evenimentele politice demne de a fi consemnate ţin de ceea ce se întîmplă în România. Criza politică din Italia îmi pare în prezent mult mai interesantă decît orice alt eveniment politic din România.

Pe lîngă aceste surse de informare, încerc să fiu la curent cu ce se scrie din punct de vedere academic legat de teme care se discută frecvent. Pentru a da un exemplu, sînt preocupat în prezent de felul cum sînt definite „partidele digitale” (ori „liderii digitali” – Mauro Calise vorbeşte de „Principele digital”) şi de legătura acestora cu evoluţia populismului. De asemenea, sînt preocupat de efectele la nivel strict politic ale pandemiei. Acestea sînt teme care se discută în prezent în marile democraţii – a se observa faptul că în România am rămas la nivelul de comentariu care se bazează nu pe ce se discută la nivel global, ci pe disecţia brută a ştirilor dintr-o zi, preponderent legate de politica internă.

Dincolo de analiza politică propriu-zisă, există şi o analiză strategică, mult mai complexă. Am practicat şi practic analiza strategică, un tip de analiză care nu este destinată în general publicului. Lipsa de instrumente din analiza politică face ca analiza strategică să fie practicată în România de un număr foarte redus de persoane – însă aceasta este o problemă care merită o analiză separată.

Radu Carp este profesor univ. la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București.