Ce locuri credeți că sînt insuficient cunoscute de români?

Cosmin BUMBUŢ, fotograf

Acuma, locuri frumoase insuficient cunoscute de români nu e neapărat un lucru rău. De trei ani, de cînd locuim în motorhome, percepția asupra unui loc frumos mi s-a schimbat. Pentru mine, loc frumos înseamnă să văd o priveliște frumoasă la masa de seară pe geam și tot o priveliște frumoasă dimineața, pe geamul de la dormitor, care e sus. Poate să fie pădurea, marea, un sat de munte sau un lan de floarea-soarelui, atîta timp cît e liniștit și sigur, pot să-mi las somnul în seama locului respectiv. Dar eu nu sînt turist în România, eu locuiesc în România. În toată România, la propriu.

Ruxandra CESEREANU, scriitoare

Castelul-ruină Kornis, la 50 de kilometri de Cluj, devine, cu toți anii (vreo patru secole) pe care îi poartă în spinare, o descendență a anotimpului și a arșiței. Odinioară aici s-au aflat 9000 de volume într-o bibliotecă pe care mi-o închipui că a fost fabuloasă și pe care J.L. Borges ar fi invidiat-o. Acum doar cele două licorne de la intrarea în castel mai sînt intacte și fascinează statornic. Cred că din pricina lor nu s-a dărîmat totul, complet. În ele se mai găsește încă vigoarea acestei ruine pe care, de trei ani încoace, am ajuns să o caut și să o vizitez ritualic. Fotografiate în alb-negru, precum odinioară, ruinele castelului Kornis, deși spectrale, au o patină dincolo de melancolie și de nebunia vremurilor care au distrus acest loc, fără să mai existe șansa unei reînvieri.

Tudor GIURGIU, regizor de film

Țara Hațegului, pentru că înseamnă mult mai mult decît Prislop și Arsenie Boca. Castele și biserici de piatră neștiute. O vizită la Densuș e un must. Ținutul Secuiesc – te poți plimba prin orășele de poveste, respiri aer curat și mănînci dumnezeiește. Nu mai zic de castele...

Vlad MIXICH, jurnalist

Vă spun, dar vă rog să mergeți pe rînd acolo, că poate îi dispare farmecul cînd se aglomerează prea tare. Mie mi-a rămas sufletul lîngă Dunăre, în sudul Olteniei, pe lîngă Cetate, pe unde și-a plantat și Dinescu îngerii, printre dealurile cu vie, drumurile cu măgari blînzi, unde ziua umblă fete frumoase și noaptea moroi timizi. În dimineața de Paști, în cimitirele de acolo se aprind focuri pe morminte și vine și ceața dinspre Dunăre, miroase a ceară, a covrigi calzi și a zaibăr de te-m­prietenești și cu moartea.

Marius VINTILĂ, jurnalist radio

Grea treabă. Un soi de „capcană 22”, fiindcă locurile la care țin cel mai mult îmi doresc să rămînă „mai puțin cunoscute”. Din fericire însă, sînt în România locuri numeroase, recomandabile conform indicațiilor anchetei, unde să te simți bine fără să fii înghesuit de mașini. Fiindcă pentru mine pericolul numărul unu este mașina, această iubită, mamă și soție a bărbatului român (dar care nu îi comentează deciziile), ținta unui respect nemăsurat și, pentru mine, de neînțeles. Acest reper fiind primul de luat în calcul în ceea ce mă privește și singurul care va fi amintit aici, iată unde v-aș trimite: Colțul Chiliilor. La ieșirea din Zărnești spre Plaiul Foii, aproape o oră de mers la deal, chestie care îi ține la distanță pe dependenții de mașini, se găsește o mănăstire care are ca „anexă” un schit rupestru. O grotă unde liniștea îngheață chiar și în cele mai fierbinți zile de vară. Pășind înăuntru și dînd cu ochii de icoanele agățate pe pereți, dar mai ales de altarul din fundul grotei, uiți mintenaș hăhăiala de pe drum cu colegii de potecă și starea ți se schimbă într-una de respect tăcut. Dacă încă îți mai vine să faci bancuri înseamnă că trebuie să ceri sfat de la călugării pe care îi găsești mai jos. Alt loc, aflat așa de aproape, încît poate fi văzut chiar în aceeași zi, este Prăpăstiile Zărneștilor, un canion spectaculos prin care trec trei dintre drumurile spre cabana Curmătura. Și aici peisajul te îndeamnă mai degrabă la tăcere și la contemplare decît la glume de grătar. Din fericire, cei de la Parcul Național Piatra Craiului te obligă să lași mașina înaintea barierei, ceea ce predispune mai degrabă la întîlniri cu grupuri de turiști germani înarmați cu lentile uriașe, veniți să fotografieze fluturele de stîncă, decît la figuri de coridă care să te ferească de mașini. Iar dacă dați de oameni care fac escaladă, comentariul de care e necesar să vă feriți este: „A, da’ stai, mă, că au frînghii… Așa e ușor!” Și încă un sfat: considerați Prăpăstiile Zărneștilor închise între orele 22 și 7 dimineața (mai restrîns iarna), aceasta fiind vremea zilnică de plimbare a urșilor. 

Bogdan ȘERBAN, jurnalist radio

În ultimii zece ani, am descoperit pe îndelete multe dintre localitățile rurale de la poalele munților Făgăraș: Măliniș, Dejani, Breaza și Viștișoara – așezări mocănești ce țin de județul Brașov. Conjunctural, am ajuns în fosta Țară a Făgărașului în toate anotimpurile și de fiecare dată am avut trăiri contradictorii: senzația de capăt și început de lume, de loc neumblat, dar însuflețit, de spațiu necunoscut, dar familiar. Satele acestea nu sînt ultra-expuse precum este „surata” lor, celebra Sîmbăta de Sus, dar beneficiază de infrastructură rutieră decentă, de cîteva locuri de cazare (pensiuni sau gospodării țărănești), de trasee montane (marcate sau nu), iar pentru doritorii de experiențe ecumenice există Mănăstirea Dejani, reconstruită în anii ’90, după ce a fost distrusă de „marea urgie a catolicilor” din secolul al XVII-lea.

anchetă realizată de Marius CHIVU