Cînd intrați într-un magazin de haine sau de cosmetice, încercați un produs sau altul și vă opriți, la un moment dat, la produsele unisex – le încercați și, poate, vă plac, apoi le cumpărați –, nu vă gîndiți, sînt sigur, de unde vine asta, „unisex“. De cîteva decenii, produsele „unisex“ dobîndesc cote de piață în creștere. Este, poate credeți, o trăsnaie de ultimă oră a industriei „fashion & cosmetics“. Dar nu este nici de ultimă oră, nici trăsnaie…
Istoria modei notează că valul „unisex“ a început cu Coco Chanel. Încă de la începutul anilor 1920, traducînd în vestimentație aerul epocii, Coco a creat haine, dar și tot ceea ce garnisește haina, adică parfumuri, ceasuri și bijuterii, pentru o femeie eliberată de prejudecățile epocii, adică de chingile gîndirii dihotomice („asta e pentru bărbați, asta e pentru femei“). Însă o femeie liberă este o femeie elegantă! Acordînd hainelor de bărbat eleganța feminină, Coco Chanel a deschis ochii unei întregi societăți spre un orizont nou. Eliberarea femeii, după Coco Chanel, s-a produs prin asumarea în garderoba ei a unor linii și concepte specifice, pînă atunci, bărbaților. Povestea pantalonilor de damă, invenția ei, știută de toată lumea, este elocventă. Căutînd hainele femeii eliberate, Coco Chanel a mers direct în inima masculinității, inspirîndu-se din costumația specifică unor activități clasic bărbătești, precum vînătoarea sau echitația. Liniile eleganței feminine, adică chiar liniile trupului de femeie, au atins acest gen de haine bărbătești și un nou tip de femeie a umplut lumea.
Doar că lucrurile au evoluat de atunci încoace și ceea ce făcea Coco Chanel a devenit „clasic“ acum. Pentru doritoarele de eliberare de azi e prea puțin. Acapararea în spațiul feminității a produselor specific masculine continuă și astăzi.
De cealaltă parte, bărbații s-au simțit și ei legitimați să adopte elemente feminine, cu grijă mare să nu le știrbească, totuși, masculinitatea, iar acest trend s-a dezvoltat, mai ales, în privința cosmeticelor. Cremele și parfumurile, dar și alte deprinderi, precum epilarea sau portul bijuteriilor, au devenit, pînă la finele secolului XX, elemente ale arsenalului masculin. Am zice că, răspunzînd extinderii feminine în dulapurile masculine, bărbații au intrat serios în budoarul femeilor și au luat de acolo cîteva piese importante. Pe de o parte, a apărut și un nou tip de frumusețe masculină. Interesant, însă, este că s-a creat, astfel, un fel de spațiu de mijloc, pe care astăzi l-am denumi „zona unisex“. Unii ar putea spune că s-a umplut un interval gol, care separa cele două spații de gender. Ca întotdeauna, locul de întîlnire a două culturi separate este cu mult mai palpitant decît regatele exclusiv posedate de unii și de ceilalți.
Dar o explorare mai profundă a acestui fenomen ne arată că, de fapt, nu e nimic revoluționar, nimic cu totul nou și radical neobișnuit. Istoricii religiilor, de pildă, știu bine cît de puternic lucrează în fiecare dintre noi, dar și în societate în general, ideea/mitul androginului. Unisexul din modă nu este altceva decît expresia vestimentară și cosmetică a acestui mit ancestral. Homo religiosus, așa cum l-a postulat, de pildă, Mircea Eliade, este viu și lucrează, tăcut și neobosit, în noi și în secolul XXI, așa cum s-a întîmplat de la facerea lumii încoace.
Pentru cititorul de astăzi, destul de superficial informat cu privire la mitul androginului, unele precizări sînt necesare. Iată, de pildă, ce spune Geddes MacGregor, în Dicționarul de religie și filozofie, apărut la New York în 1989: „Printre cele mai interesante teorii din istoria religiilor rămîne aceea că diferențierea sexuală (bărbăția și feminitatea) este rezultatul unei diviziuni dintr-o stare altădată unificată. Motivul este frecvent în-tîlnit în gîndirea gnostică. Androginitatea nu trebuie să se confunde cu hermafroditismul. Hermafroditul are deopotrivă caracteristici și capacități masculine și feminine; androginul aparține unei stări în care diferențierea încă nu apăruse pentru că nevoia acestei diferențieri încă nu se manifestase. Conform mitului, androginitatea este o stare mai mult decît perfectă a omului, peste perfecțiunea pe care omul o poate atinge ca bărbat sau ca femeie, din moment ce le înglobează pe amîndouă. Mitul reflectă nu doar nostalgia și admirația pentru o stare întreagă, totală, dar și lipsa de importanță, decăderea pe care o aduce cu ea sexualitatea omenească privită ca o manifestare a acestei fracturi. Se pot găsi ecouri ale mitului androginului în anumite pasaje din Noul Testament, ca de pildă în Marcu 12, 18-25, cînd Iisus răspunde saducheilor care, neîncrezători în înviere, încearcă să-L prindă într-o capcană cu o întrebare care evocă o declarație mai veche de-a Lui confom căreia, în starea înviată, nu mai există bărbat și femeie, pentru că noi toți vom fi ca îngerii în Cer. Dar asta nu înseamnă că va dispărea sexualitatea – înseamnă că polaritatea bărbat-femeie va fi depășită și ne vom întoarce la starea noastră originară, superioară, la starea aceea e unei sexualități reîntregite. Mitul androginului reapare, nu cu totul neașteptat, la Milton, ai cărui îngeri par să fie androgini (Paradisul pierdut VI, 350). Milton, care era un om extraordinar de învățat, era fără dubiu familiarizat cu mitul androginului, așa cum apare în literatura gnostică. Evanghelia valentiniană a lui Filip proclamă clar că, atunci cînd Eva era încă «în Adam», moartea nu era cunoscută și că, dacă Adam ar fi rămas așa cum era, moartea nu ar fi existat. O expresie a idealului androgin, care presupunea o stare nefracturată a ființei noastre, este insațiabila nevoie și tînjire a bărbatului și a femeii unul către celălalt: o tînjire care nu poate fi pe deplin rezolvată în starea prezentă tocmai pentru că este rezultatul stării de fractură sexuală în care sîntem. Nici căsătoria, nici celibatul, nici heterosexualitatea, nici homosexualitatea, care pot fi văzute, toate, drept încercări de a vindeca starea noastră fracturată, nu pot atinge deplinătatea reunirii pe care fiecare dintre aceste stări o caută de fapt. Doar regăsirea unității idealului androgin poate face asta. Viața în celibat, cu toate neajunsurile ei, ar putea simboliza idealul androgin și ar putea abia indica drumul către acest ideal, dar nu se poate apropia de acest ideal mai mult decît, oricum, viața în căsătorie o poate face. Conform vechiului mit al androginului, nefericirea omenească nu apare din separarea sexuală și din singurătatea astfel generată, ci dintr-o disperare existențială adîncă: tînjirea după integritatea androgină.“
Așadar, androginul este starea perfectă, nefracturată, totală a omului. Ne o amintim misterios și ne atrage implacabil. Ca niște orbi, bîjbîim neputincioși spre regăsirea ei. Pentru Mircea Eliade, mitul androginului este o expresie a misterului identității contrariilor (coincidentia oppositorum) – o stare a unei totalități perfect armonioase, în care contrariile sînt perfect compatibile și există perfect împreună. Cum identitatea contrariilor nu poate fi integrată de mintea noastră, pentru că soft-ul rațiunii este dihotomic, tînjirea spre ea este de natură inconștientă. O căutăm mereu, dar nu ne dăm seama de asta. Starea de androginitate este, așadar, nu doar suprasexuală, ci și suprarațională.
Sigur, cînd cumpărăm un produs unisex, nu ne gîndim la toate astea. Ce ar ajunge o plăcută sesiune de shopping, în care cumpărăm produse unisex din magazinele frumos luminate și agreabil înmiresmate ale mall-urilor, dacă ne-am gîndi că, de fapt, sîntem în plină tînguire inconștientă și inutilă după starea paradiziacă? Ceea ce mi se pare, însă, important de spus este că senzația de eliberare pe care bărbatul o are feminizînd un pic propria masculinitae, iar femeia o are masculinizînd un pic propira feminitate ține de dozaj. Cuvintele-cheie, aici, desigur, sînt „un pic“. Măsura este decisivă!
Simt că mi s-au uscat degetele scriind acest text. O cremă mă va elibera de senzația degetelor secătuite…
