Dintr-un reflex pe care eu l-aş pune pe seama nesiguranţei noastre endemice şi a altor frustrări bine îngropate în pămîntul patriei, românii sînt sensibili la orice clasificări îi aşază în vreun loc exact în raport cu lumea cealaltă: a fi eşuat în coada unui top (al fericirii naţiunilor globului, ca să citez un exemplu recent) e mult mai bine decît a nu figura acolo – şi ne mai dă prilejul unor salutare lamento-uri despre soarta noastră grea. Carele de la invaziile barbare la preşedinţia lui Băsescu n-am avut noroc în istorie. Sau carele am avut (noroc): nu am dat noi prima gimnastă de nota 10 din istoria universală? Nu avem noi cei mai buni ingineri la saloanele de inventică şi cei mai buni medici (care n-au luat Nobelul, respectiv care merg la lucru în Franţa)? Ba da. Sîntem (printre) primii, sîntem cei mai cei, sau sîntem (printre) ultimii, tot cei mai cei – cei mai de plîns, în acest caz, dar plînsul face bine, curăţă sufletul, ne umple de o nouă energie ca popor destinat a ajunge, nu-i aşa, printre primii… etc. Reflexul acesta bine antrenat ne face capabili de a vîna clasamentele de tot felul şi de a le răsturna în favoarea noastră potrivit celor mai aiuritoare logici. Pentru asemenea mentalităţi, lumea întreagă e un soi de Guiness Book în care noi, şi dacă sîntem ultimii, tot primii se cheamă că sîntem, de jos în sus.

Clasamente, valori, performanţe

Pe de altă parte, clasamentele sînt mecanisme necesare în ordonarea valorilor: ele îşi dovedesc oportunitatea mai ales în acele domenii ale vieţilor noastre în care construim, administrăm sau, pur şi simplu, facem ordine. Acolo unde este nevoie de o consonanţă a criteriilor după care ne conducem – la nivel social, adică. La criterii comune, performanţele pot fi diferite – şi (pe cale de consecinţă) ajustabile. Aşa se face că nu înţeleg clasamentele celor mai frumoase femei din lume (sau ale celor mai buni amanţi, sau ale celor mai gustoase fructe), dar am nevoie, ca universitar, să ştiu „cam pe unde se află“ universitatea mea între altele ca ea, this side of the moon. Într-o lume aşezată şi calmă, clasamentele şi ierarhizările universităţilor le situează pe acestea în funcţie de o serie de criterii (de un set de valori), pe care toate le împărtăşesc, în raporturi de inferioritate sau de superioritate unele faţă de altele. Ceea ce înseamnă că 1) ierarhizările, ca şi criteriile lor, sînt relative, 2) ierarhizările au drept scop principal compararea şi, subsecvent, corectarea/ameliorarea performanţei unor parteneri concurenţiali din lumea universitară. Clasificările presupun o concurenţă, o generează şi o întreţin: ea nu poate fi decît benefică, în absolut. O universitate care îşi doreşte să progreseze în topul academic se presupune că va căuta să îşi amelioreze performanţele, în conformitate cu criteriile respectivei clasificări.

Totul pare foarte limpede, pînă aici. Vrem ca universităţile noastre să fie clasificate în ierarhii internaţionale pentru că astfel vom atrage mai mulţi studenţi buni şi cadre didactice strălucite, pentru că o poziţie favorabilă într-o astfel de clasificare antrenează şi o recunoaştere a respectivei universităţi de către partenerele sale (de top), făcînd din ea un participant cît mai credibil la viaţa academică şi ştiinţifică mondială. Dar într-o ţară unde libertatea postcomunistă a lăsat să crească şi a ajutat să înflorească zeci de universităţi mediocre, de nu chiar dubioase, nimic nu e atît de simplu pe cît pare la nivel de principii – iar problemele din teren sînt ca obiectele din oglinda retrovizoare: mult mai mari în realitate. Cele mai multe asemenea creaţiuni academice (private sau de stat) sînt mînate în luptă de cu totul alte interese (adesea, economice sau politice) decît propăşirea intelectuală a tinerelor generaţii şi excelenţa cercetării ştiinţifice româneşti. Dincolo de toleranţa suspectă a sistemului faţă de aceste struţocămile afaceristo-academice, care are mai bine de două decenii deja, toate guvernele şi toţi miniştrii educaţiei naţionale (pînă la Funeriu cel Mult-hulit) au promovat, cînd a fost vorba despre universităţi, politici de un egalitarism la fel de suspect. Principalul indice de finanţare al instituţiilor de învăţămînt superior fiind cel dat de cantitatea de studenţi înmatriculaţi, s-a ajuns repede-repede la situaţia hilară în care o (presupusă) secţie de „licenţă în arta de a comunica pe Facebook“ să poată fi mai bine finanţată (dacă are mai mulţi studenţi) decît una de chimie alimentară, benignă dar deloc trendy. Subfinanţată, aceasta din urmă va trage să moară, căzînd liber în topurile serioase. Îndemnul subiacent a fost, vreme de decenii, din partea celor care ne-au condus, „ţării cît mai mulţi studenţi!“, iar aspiraţia oricărei universităţi de a-şi rezolva cît de cît onorabil – de nu chiar foarte profitabil – problemele financiare (endemice şi ele) se traducea prin interesul acesteia de a înmatricula cît mai mulţi studenţi, de orice fel şi de orice nivel. Masificarea învăţămîntului nu este de natură să inducă performanţa, nici să creeze elitele viitoare ale societăţii – dimpotrivă.

Adevărate fabrici de diplome sau (la fel de adevărate) şcoli postliceale pentru cei care s-au descurcat bine la bacalaureat, universităţile României postcomuniste şi-au construit excelenţa profesională, aceea care se vede în clasificările internaţionale, împotriva sistemului local ce li se impunea. Desigur, puteau să existe şi fără să le pese deloc de orice criterii (şi clasamente) ale performanţei academice: studenţi să fie, taxele să se plătească, bugetul să ni se dea, iar noi cu toţii profesori doctori să ne facem, cu familiile noastre dimpreună! Cum se împacă aşa ceva cu existenţa obiectivă a clasificărilor internaţionale ale universităţilor şi cu nevoia românului de a şti că e în fruntea listei? Aşa cum se împacă totul pe la noi: într-o peltea de programe anunţate încruntat de rectori şi de miniştri vizionari, amestecată la focul iute al cumetriilor politice şi al lipsei de transparenţă cît priveşte finanţarea, utilizarea fondurilor, îndeplinirea criteriilor respectivelor clasificări. O variantă – între altele – a strămoşescului „zicem ca ei şi facem ca noi“, aspiraţia declarată şi frumoasă a universităţilor româneşti de a figura în topurile lumii se hibridiza sistematic „în teren“ cu nevoia de bani a universităţilor de stat, etern subfinanţate, respectiv cu iubirea de arginţi a universităţilor private, unde se cîştiga bine, se taxa excelent şi se trăia pe picior mare. Dacă universităţile sînt clasificate, cum e şi firesc, în funcţie de calitatea actului educaţional sau/şi de calitatea ştiinţei pe care o fac, la noi ele au fost finanţate aproape exclusiv în funcţie de cîţi studenţi au. La mijloc nu e doar o discrepanţă a criteriilor, e o diferenţă radicală de viziune (admiţînd că miniştrii care au creat şi perpetuat sistemul aveau o ce viziune şi nu se supuneau doar, inerţi, conservatori şi speriaţi, diktat-ului intereselor de clan, de partid şi de neamuri). Nu poţi să judeci o universitate după cîte premii Nobel prenumără între profesorii ei şi să o finanţezi după cîţi studenţi are. Şi totuşi, şi totuşi… aşa s-a întîmplat.

Iluziile normalităţii

Ministeriatul lui Daniel Funeriu a reuşit să realizeze o evaluare (parţială) a universităţilor, mutînd judecata, clasificarea şi finanţarea lor în interiorul „aceluiaşi film“: procesul a fost enorm, a implicat energii mari, dar a generat un rating credibil. Chiar şi nemulţumiţii aveau a-şi manifesta nemulţumirea în raport cu un set de criterii transparent, recunoscut internaţional etc. Mai pe româneşte, „ştiam despre ce vorbim“ – şi mai credeam, universitari naivi pe insula noastră de idealism care e Alma mater, că procesul e într-atît de evident benefic, încît el va fi continuat şi de alţi miniştri, din alte guverne. Acum, nu mai ştiu care dintre episoadele recente de la Educaţie – Dumitrescu, Mang sau Pop – ne-a vindecat mai radical de asemenea iluzii ale normalităţii. Era să avem o clasificare a universităţilor după performanţele lor – şi o finanţare convergentă cu acestea. În locul bălmăjelilor unor mecanisme opace, era să avem nişte topuri reale. De unde să ştim care sînt cei mai buni – şi, dacă vrem să fim buni noi înşine, în tot felul de meserii viitoare, să ne alăturăm lor. Sau să le dăm mai mult din banii noştri de contribuabili cu inima împăcată: acelea sînt universităţile care „fac şcoală“ (în toate sensurile expresiei). Altele – nu, şi acestea merită să piară sau să se pună pe treabă. Desigur, pletora de universităţi mediocre îşi vedeau apropiindu-se sfîrşitul. Totul devenea limpede, structurile se clarificau, criteriile erau substanţiale. Normalitatea se arăta la orizontul vieţii noastre universitare.

Dar, tot astfel cum e pasionat de propria prezenţă în topuri, românul se arată în veci ezitant a se pune pe treabă şi a face totul la lumina zilei. E mai simplu să te plîngi că nu eşti în primele 500 (sau 1000, sau 100…) de universităţi ale lumii, decît să faci exact ce trebuie pentru a ajunge, cîndva, în top. E mai simplu să spui că faci (…totul pentru a intra în top 500) decît chiar să faci, în mod susţinut şi coerent. Mişcările recente ale noului şi provizoriului ministru al Educaţiei Naţionale, alături de alte decizii ale noului şi prea-cinstitului nostru guvern ne arată că revenim pe planeta unde sosul retoric pus deasupra erorilor redevine soluţia principală a tuturor problemelor noastre. În loc de topuri pe bune, topping-uri demagogice. Acum şi cu gust de frişcă.

Ioana Bot este profesor de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Eminescu explicat fratelui meu, Editura ART, 2012.

 

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 14 iunie 2012, RFI România, cu Stela Giurgeanu, Nicuşor Dan şi Mirel Bănică. Realizator: Laurenţiu Colintineanu.