– Am venit douăsprezece ore cu trenul. Vă rog, mă primiți?

Atîta am reușit să îngaim cînd, la etajul cinci al blocului din Sebastian, cartierul Rahova, ușa s-a întredeschis și s-a ivit chipul ciufulit al femeii de vreo patruzeci de ani. Eram sfîrșită de oboseală, nu dormisem de treizeci de ore și mă luptam cu o valiză cum nu se poate mai grea. Pe lîngă cele cîteva haine, nu cine știe ce, căci era august, înghesuisem în ea un mic beci ambulant. Adică varză, cartofi, conserve, fasole verde, porumb în lapte și brînză. Dacă veneam de „la țară” – și muntele meu din nord tot „țară” se numea –, nu se putea altfel. Și-apoi, în cele trei zile cît aveam să stau în București, urma să mănînc și eu o mică parte din belșugul cu pricina, nu?

Pentru mine orașul avea deja miros de struguri striviți sub sandale, de caldarîm topit, de sudoarea din tramvaiele și troleele în care urcasem, un pic și de moarte. Primul drum îl făcusem cu zece zile înainte, cînd lucrurile se așezaseră ceva mai clar. O rudă prin alianță avea în capitală o mătușă, doar că era greu de găsit, cîteva zile s-a chinuit să-i afle numărul de telefon, oricum n-o mai văzuse nimeni de vreo douăzeci de ani. Femeia trăia singură, undeva în Pantelimon. Mare noroc am avut să răspundă și, după o clipă de gîndire, să spună da, poate să vină. După care a dictat adresa și-a dat și niște indicații, ce autobuz să iau din Gara de Nord și unde anume să schimb. Și-atunci aveam o geantă burdușită, dar măcar știam încotro mă duc, femeia fusese avertizată, nu ca acum, cînd deja mă vedeam făcînd cale întoarsă în gară.

Cum să stau trei nopți în sala de așteptare? Curajul mă părăsise încă de cînd îi zărisem sărind peste linii pe copiii aceia în corpuri de bătrîni. Aveau frunți brăzdate adînc și-ntre pleoape un lipici de care nu se poate scăpa. Tocmai intram în Gara de Nord cînd am dat ochii cu ei. Strălucea totul, deși nu era decît șase și-un pic, iar eu nu-mi puteam dezlipi fața de geam. După Brașov, unde trenul staționase jumate de ceas, am numărat cel puțin cinci vînzătoare de cafea și de ciocolate miniaturale. Intrau în compartiment, se-așezau în fața ta, scoteau termosul și paharul de plastic și te întrebau dacă să-ți toarne sau nu. Nu, mulțumesc, n-aveam nevoie. Apoi, cu puțin înainte de oprire, s-au ivit aurolacii. Încă nu știam ce-i cu ei, că viețuiseră mereu pe străzi, iar acolo, în canalele din fața gării, își încropiseră cele mai stranii adăposturi. Mult mai tîrziu aveam să aflu despre Bruzli, cel care-i conducea și care-și construise o locuință fără uși, în încăperile căreia pătrundeai prin niște decupaje circulare, ca și cum te-ai fi strecurat într-un canal.

În dimineața aceea cînd veneam pentru prima oară-n capitală, unde nu cunoșteam pe nimeni, i-am văzut mai întîi pe acești mici stăpîni ai peroanelor. Apoi am luat bilete, m-am descurcat cu transportul, am ajuns cu bine în Pantelimon unde mă aștepta „mătușa”, o femeie cu privire rea care, după ce mi-a golit geanta, m-a lăsat în cămăruța ce dădea spre bulevard. Tramvaiele mi-au duruit o noapte în cap, dimineață urma să susțin proba orală, eram șapte pe-un loc. Mi-a picat ceva provocator, am luat zece, ce bine, dacă nu intram la facultate trebuia să mă reangajez în barul în care lucrasem peste vară. Eram pe cont propriu, părinții nu aveau cum să mă susțină.

Cînd m-am întors în Pantelimon cu un admis mare care mă făcea să zîmbesc întruna, un băiat mi-a pus un buchet de flori în brațe. Am încremenit, n-am înțeles ce-i cu asta, după care am grăbit pasul. Abia după o vreme aveam să văd la televizor reclama cu adolescentul care, tot așa, îi dădea unei fete o floare ca să apară apoi textul cu dacă vrei un week-end de vis la cabana cutare de pe cel mai minunat versant al Bucegilor, acesta-i primul pas.

Am coborît în stație cu gîndul că poate plec în seara aceea, deși nu mai prindeam trenul de cinci. Mai era unul care pornea la opt seara. La taraba de legume se vindeau de toate, dar mai ales niște struguri arămii, cu pielița crăpată. Le-am simțit mirosul, însă am trecut mai departe, aveam bani doar de bilete. Niște oameni strigînd și gesticulînd s-au bulucit afară din gang. Oare ce se întîmplase? O Salvare tocmai se pierdea pe bulevard. Ce necaz, i-am auzit spunînd, biata de ea, ce-o fi adus-o în starea asta? N-avea mai mult de șapteșpe ani. Să știți că era nebună. Adică nu se putea să fie decît nebună.

Abia cînd am ieșit din lift la etajul nouă am îndrăznit să mă uit spre curte prin ochiul murdar al ferestrei. Încă se vedea urma trupului zdrobit, iar sîngele nu fusese curățat. Nu mai puteam rămîne nici o secundă. I-am mulțumit „mătușii” și i-am zis că mă întorc peste zece zile, la probele scrise.

Acum, iată, mă aflam din nou în București, doar că nu în Pantelimon, ci în Rahova, bătînd la ușa unor oameni pe care nu-i văzusem niciodată. Cum de se întîmpla asta? Ei bine, cu două zile înainte de-a porni încoace, am zis să-i telefonez „mătușii”. Nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat să sun de la poștă de nu știu cîte ori, nu pricepeam ce se întîmplase. Centralista care se ocupa de interurban, o tînără pe care o știam din vedere, a apelat și pe cont propriu, însă degeaba. Știi ce, mi-a zis ea văzîndu-mă tot mai abătută, încerc să vorbesc cu fratele meu... Cum? Avea un frate-n București? Și de ce-ar face asta? Nu-mi venea să cred. Doar că fratele ei, a continuat ea, maistru militar și cu trei copii, nu avea încă telefon fix. Era greu să-l găsească, trebuia să sune la vecini. Dar o să reușească, eu să plec fără grijă. Apoi, pe un colț rupt dintr-un registru, mi-a scris adresa.

Am traversat țara cu sentimentul că totu-i degeaba. În gară mi-am consumat toate fisele încercînd să dau de „mătușă”. Abia cînd mi-am pierdut și cea mai mică speranță am scos adresa mototolită și-am început să întreb în stînga și-n dreapta: cu ce mijloc de transport aș putea ajunge aici? Pînă la urmă am nimerit la un tramvai pe care l-am așteptat vreun ceas. Apoi mi s-a făcut rău de la cum mă hurduca, de la cum nu mîncasem, de la atîta vară. O sudoare rece mi-a acoperit fruntea, abia cînd am coborât la Sebastian și-am tras adînc aer în piept mi-am revenit un pic. Mirosea a catran, fusese o noapte fierbinte, tălpile se-afundau în trotuar. Mă opream din zece în zece metri, căci geanta-mi rupea brațele. Cine avea să-mi deschidă, cum să primești o străină în casă? În ce fel aveam să ajung eu a doua zi, la opt, pentru prima probă scrisă, în amfiteatrul de la Universitate?

Pînă la etajul cinci m-am tîrît pe scări, blocul era nou, liftul nu mergea, oare să nu fac de pe-acum stînga-împrejur? Ce rost avea? Totuși, nu puteam să renunț în ultima clipă. Nu! Ochii mi s-au umplut de lacrimi, o să sun la ușa asta orice-ar fi, o să bat în ea pînă-mi deschide cineva. Și-am bătut, de mai multe ori, însă fără folos. Abia cînd am dat cu pumnii, am auzit mișcare. O clipă, imediat! Și mi-a deschis doamna aceea cu ochii lipiți de somn.

– Ce-i, s-a întîmplat ceva? Ea fusese de serviciu în tura de noapte și-acum...

– Vă rog să mă primiți, am întrerupt-o, n-am unde merge. Ea a încremenit, nu mult, doar cîteva secunde, căci am început să explic, sînt cutare și am adresa de la domnișoara recepționistă Anda, v-a sunat, nu? Nu sunase, ea nu știa nimic despre asta, soțul plecase de dimineață, iar copiii erau la școală.

– Intră! Mai bine vorbim înăuntru! Cînd ziceai că ai examene?

A doua zi. Și trebuia să dorm neapărat, ajunsesem la capătul puterilor.

– Bine, mi-a zis ea și-apoi s-a prezentat simplu, Maria. Aveau însă puțin spațiu, foarte puțin. Va trebui să dorm în pat cu fetița lor de nouă ani, n-avea cum altfel. Ar fi vrut ea o casă mai mare, dar și asta era bună, nu se putea plînge, cine mai avea apartament nou după Revoluție?

În august 1993, la nouăsprezece ani, am venit să dau admitere la Facultatea de Litere din București. Cei care mi-au deschis ușa și m-au găzduit trei zile, cît au ținut examenele, erau niște străini. Nu știu dacă azi ar mai fi posibile întîmplări ca asta. Cum s-au petrecut lucrurile după ce-am aflat rezultatul, am scris parțial într-o carte. Cum s-a așezat mai apoi Bucureștiul în mine, cu straturile-i de fantastic, de cruzime, de nostalgie, cu obsesia mea pentru literatură, cu iubirile și mai ales cu nenumăratele-i povești încerc să înțeleg în fiecare zi a vieții mele. Ce nu pot să-mi imaginez nici acum e cum ar fi fost dacă nu s-ar fi deschis acea ușă.

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Cartea Reghinei, Editura Humanitas, 2019.