Vacanţă în Croaţia <i>- un text la patru mîini -</i>
Acum trei ani am ajuns în Rijeka. Înainte de asta, cîţiva dintre prietenii noştri mai fuseseră în Croaţia şi ne povestiseră multe, dar nimic din poveştile lor nu ne-a pregătit cu adevărat pentru momentul în care am ieşit din şirul de tuneluri de pe autostradă, săpate în munte de un popor mai puţin balcanic decît al nostru, şi ne-am trezit scăldaţi de lumina golfului Kvarner. Era acolo Europa Centrală, cu acoperişurile ei de ţiglă roşie, limba pe care o auzeam în jur ne era familiară de acasă, de la sîrbii şi croaţii noştri bănăţeni, dar mai era şi ceva în plus: eleganţa arhitectonică italiană adăugată solidităţii austro-ungare. Şi Adriatica, aşa, cu plaje de pietriş, fără nisipul nostru fin de Mamaia, care îţi mîngîie pielea, dar ţi se şi vîră în toate pliurile şi orificiile corpului, fără valuri spectaculoase, dar cu puzderia ei de insule. Nouă ni s-a părut cel mai frumos loc din lume: un fel de Banat într-o ţară central-europeană slavă, balcanică, dar şi catolică, cu un "touch" italian şi cu litoral. Ar mai fi şi partea practică, pragmatică, materialist-vulgară, dar importantă pentru orice turist, din orice colţ al lumii. Nu dispreţuiesc " nu dispreţuim " litoralul românesc, frumoşii noştri munţi, mănăstirile din Nordul Moldovei şi minunata Deltă a Dunării, dar concediul, vacanţa sau cum vrem să-i mai spunem e o perioadă în care vrei să te simţi liber, destins, golit de griji şi lipsit de probleme. Din pricina asta evităm deocamdată să ne manifestăm patriotismul în mod turistic. Înainte de a pleca în Croaţia, am aruncat o privire la tarifele de pe litoralul românesc şi ne-am speriat: preţurile erau mult mai mari, la nişte condiţii... să zicem mult mai mici. Preţuri imense la cazare, la restaurante, la orice. De fapt nu doar pe litoral: o cafea băută pe terasa unui hotel de patru stele, în centrul Opatijei, staţiune renumită încă din secolul al XIX-lea, e mai ieftină decît una băută pe o terasă oarecare din Piaţa Unirii, în Timişoara. Ce să mai vorbim de localurile turistice! Da, şi ne-a mai plăcut că n-a trebuit să ne cazăm la un hotel de oricîte stele şi nici măcar să ne facem rezervare undeva. Majoritatea locuitorilor de pe coastă au măcar un apartament " de obicei cu intrare separată " construit special pentru închiriere, pentru turişti. Teoretic, asta ar semăna cu cazarea "în gazdă" la Mamaia, Constanţa sau Costineşti. Dar nu seamănă nici pe departe, că am încercat-o odinioară şi pe asta. Adică în momentul în care aterizezi în Croaţia şi închiriezi o cameră sau un apartament, primeşti practic o minigospodărie la dispoziţia ta. Şi nimeni nu te mai bate la cap pînă în momentul în care pleci şi plăteşti " la sfîrşit, fireşte. Poţi în schimb să-i baţi tu la cap: să-ţi schimbe prosoapele, aşternuturile, să-ţi repare, să-ţi dea... E ca şi cum ai avea casa ta la mare: pentru şase zile, zece, cît vrei, eşti acasă. Dacă ai chef să faci pe gospodina sau gospodarul (n-a fost cazul!), ai o bucătărie utilată mai dihai ca la tine: de la cafetieră pînă la forme de prăjituri, de la farfurii şi tacîmuri pînă la oale. Preţurile sînt într-adevăr decente " sau erau " în toţi cei trei ani cît am fost în Croaţia. Anul trecut, în plin sezon, adică exact la începutul lui august, cînd dădeau năvală nemţii şi italienii, în Opatija, căreia ei îi zic "perla litoralului croat", am stat într-o garsonieră cu bucătărie incorporată, baie proprie, intrare şi terăsuţă separată şi vedere spre mare, cu 35 de euro pe zi. Şi pe terasă mai aveam şi pisici. Bonus. Bun, dincolo de detaliile de pliant informativ, mai e şi ceea ce se povesteşte greu: e FRUMOS! Frumos cum litoralul românesc nu mi s-a părut niciodată. Şi nu-i vorba doar de frumuseţea naturală, pe care o are şi Marea Neagră. E vorba de ambianţă. Stai într-un orăşel mediteranean, cu clădiri de piatră, cu acoperişuri de ţiglă, orăşel construit în pantă, pe dealul ce coboară abrupt pînă la malul mării. Te plimbi pe străduţele înguste, printre palmieri, leandri... măslini, chiparoşi, parcuri superbe, clădiri somptuoase cu gargui, vile de secol XIX cu grădini cu statui... Cîteodată aveam impresia că nu noi, ci ei sînt urmaşii Romei. E plin litoralul croat de vestigii romane. Nici n-am apucat noi să le vedem pe toate. Acum trei ani, cînd am fost cu Adela şi Lucian Teodorovici pînă în Pula/Pola, ne-am plimbat uimiţi prin Colloseum-ul roman, construit acolo la începutul secolului I, înainte ca romanii să cucerească Dacia. Mă întreb ce-a mai rămas din vestigiile greceşti din Dobrogea. Sau din satele turceşti sau tătărăşti, care îşi aveau farmecul lor şi ţineau de specificul locului. Ce s-a ales din clădirile istorice din Constanţa sau Brăila? În Croaţia totul se păstrează, se restaurează sau se reconstruieşte. Ca să se mire proştii ca noi. Da, că la alţii se poate. Aşa cum se poate să faci sute de kilometri de autostradă cocoţată pe munţi. Sau scobită în stîncă. Poduri de sute de metri lungime. Tuneluri. Şi totuşi e Croaţia, nu Germania. Cred că din cauza asta avem reţineri cînd e vorba să ne facem concediul în România. Nu sîntem siguri că ajungem acolo unde vrem să ajungem, nu sîntem convinşi că o să ni se ofere ceea ce ni s-a promis şi că vom primi ceea ce americanul numeşte "my money’s worth". Preferăm un loc unde clientul e chiar stăpîn. Bine, nu-i genul ăla de serviciu cu zîmbetul strălucitor pe buze şi care te sîcîie din secundă în secundă, ca să afle dacă te simţi bine. Şi e cumva mai balcanic. Dar fără doza de obrăznicie sau nepăsare care ne scoate din sărite în România. Acolo e chiar balcanic în sensul bun. Vezi că sînt oameni, nu păpuşi mecanice. Le place pur şi simplu să se simtă bine. Şi n-au nevoie să urle şi să pună muzica la maximum, ca să le dovedească tuturor că se simt bine. Imaginea noastră despre Croaţia estivală e aşa: o terasă pe care zac la cafele inşi de toate vîrstele, într-un fel de lene armonioasă, de comuniune fericită. Şi muzica tot curge. Aici ne-au şi nimerit, că e muzica tinereţii noastre. În anii ’90, la chefurile din Timişoara se asculta exact ce asculta o gaşcă de puştani care veneau astă-vară din Zagreb cu trenul spre litoral: rock sîrbesc, croat şi bosniac, fără nici o discriminare. Războiul a trecut de mult. Asta mai înseamnă ceva. Aşa cum aici, pe la chefuri, se mai asculta muzică din aia " mă rog, pe atunci îi ziceam iugoslavă ", în fostul Regat se asculta muzică grecească sau orientală (bulgărească nu, dar bulgarii alimentau Muntenia cu programe TV). Iar acum, dacă s-ar face o statistică, s-ar vedea că majoritatea românilor care merg în Croaţia sînt din vechiul Imperiu, iar majoritatea celor care merg în Grecia, Turcia, Cipru, Bulgaria sînt din vechiul Regat. Ce-i drept, aici mai funcţionează şi criteriul distanţei. Noi din Timişoara pînă în Croaţia sau Muntenegru ajungem în mai puţin de o zi. Marea Neagră e chiar mai departe. De Grecia sau Turcia nici nu mai vorbim. Da, afinităţile de care vorbeam nu sînt numai culturale. E vorba şi de uşurinţa cu care ajungi într-un loc sau altul. De fapt, cele două sînt combinate: există un fel de memorie culturală a traseelor sau legăturilor între lumile astea. Balcicul e un exemplu bun: românii merg acolo fiindcă e şi al lor " măcar cultural, dacă nu politic. Croaţia şi Serbia le sînt mai familiare bănăţenilor decît Turcia sau Bulgaria. Măcar şi pentru că le auzi toată ziua limba aici, pe stradă, la vecinii tăi, la prieteni. Senzaţia de străinătate, de stranietate nu mai e aşa de mare. Nu mai e aproape deloc. Pînă la urmă, cred că asta ne-a fermecat la Croaţia " era un "acasă" aşa cum ţi l-ai visa: familiar, dar mai curat, mai îngrijit, mai funcţional. Şi cu climă mediteraneană, şi cu mare! Şi mai destins. E ceva ce contează foarte tare. Mergi în concediu într-un loc unde muzica e pretutindeni la un volum minim, oamenii nu urlă, nici nu scuipă seminţe pe jos (de fapt, nici nu mănîncă seminţe " sau n-am văzut noi), nu te strivesc cu jeep-ul sau cu ATV-ul pe plajă, nici nu se iau la harţă din te miri ce. Eu am totuşi nostalgii legate de litoralul românesc, dar ele sînt legate de o anumită vîrstă. Aveam şaişpe-şapteşpe ani, puţin îmi păsa că nu-i apă caldă la duşuri la Costineşti (mergea perfect şi aia rece), mîncarea proastă de la cantină nu mă supăra (mi se părea că pot trăi şi fără mîncare), personalul obraznic făcea parte din universul familiar (nici nu mi-l imaginam altfel). Îmi ajungea discoteca de două-trei ore de la Ring şi petrecerile de la căsuţele insalubre, construite pentru tineretul patriei. Dar pe atunci nu aveam opţiuni. Adică opţiunea era să mergi sau să nu mergi " şi să stai acasă. Iar cînd ai peste treizeci de ani, începi să ai nevoie de "chestii". De mai mult confort. Şi-apoi, după ce ai muncit un an de zile şi ai strîns cu greu nişte bani, nu prea îţi arde să îi arunci într-un loc unde "merge şi-aşa". De fapt, concediul înseamnă o alegere simplă: mergi unde îţi place. Nouă ne place atît de mult Croaţia, încît am merge doar acolo. Mai avem ce vedea: au vreo cinci mii de kilometri de coastă, cu castele medievale, palate romane, parcuri şi rezervaţii naturale adevărate, nu doar pe hîrtie (că acolo nu se bagă cine vrea cu drujba-n pădure)... Ştiţi, se zice că nu poţi să conservi amintirile, că degeaba pozezi şi filmezi, fiindcă nu obţii decît o copie palidă a momentului pe care ai vrut să-l iei cu tine. Noi avem totuşi o bucăţică de seară păstrată ca în Invenţia lui Morel, romanul lui Bioy Casares. E o înregistrare video făcută cu telefonul mobil de nişte prieteni la o terasă în Volosko-Opatija, la cinci metri de malul mării. Ne reînsufleţim de fiecare dată cînd dăm drumul la înregistrare: îmbrăcaţi în alb, cu degetele de la picioare respirînd bucuroase din sandale şi cu nişte pahare de băutură în faţă. Se aude cum clincăne gheaţa pusă în pahar şi, la o masă mai încolo, un grup de tamburaşi, rătăciţi de la un festival de muzică local, cîntă pentru plăcerea lor o melodie superbă, într-un cor perfect armonizat, de patru voci bărbăteşti. Cînd o vedem, redevenim pentru cîteva secunde cei de-acolo şi de atunci. E perfect. E vacanţa.
