În anii de gimnaziu și mai apoi în cei de liceu, nu-mi puteam imagina mai nimic despre autorii (canonici) care ni se predau la școală. Aveam cîteva date biografice de referință pe care trebuia să le învățăm pe de rost – cînd și unde s-a născut, unde a copilărit, cînd a scris prima poezie, cînd a publicat prima carte și, mai ales, cînd a murit, pentru că toți erau morți (pe atunci, faptul că existau și autori contemporani mi se părea aproape de neconceput). Nu știam, în schimb, mai nimic despre viața oamenilor din acele fotografii portret alb-negru, uneori intimidante, din cărțile de română, despre mariajele lor și relațiile lor cu copiii, în cazul în care i-au avut (oare a fost un tată bun?), despre casele unde locuiau și își scriau „opera”, despre prietenii lor și mătușile preferate, despre animale de companie, despre ce le plăcea să mănînce, despre hobby-uri, dar și despre rutina de zi cu zi. În liceu, de pildă, mi-ar fi plăcut să cunosc și alte amănunte, cum ar fi cînd s-a îndrăgostit prima oară Eminescu sau cînd s-a îmbătat prima oară Ion Creangă. Nimic din toate astea. Marii scriitori erau puși pe cîte un piedestal, nu se putea ajunge la ei, erau statui, nu-i puteai atinge. Poate că, dacă am fi știut mai multe despre oamenii de dincolo de operă care ne erau complet străini, ne-am fi apropiat mai ușor și de cărțile lor, i-am fi citit cu mai multă curiozitate. La fel s-a întîmplat și cu domnitorii neamului despre care învățam la istorie, numai date și bătălii cîștigate, nimic despre viața lor personală. Pe aceștia, în schimb, i-am „cunoscut” în filmele lui Sergiu Nicolaescu, declamîndu-și dragostea față de țară și popor, niște personaje anoste, chiar antipatice, fără emoții, fără dileme, niște fantoșe. Mai tîrziu, am văzut filme biografice americane (și nu numai) și am sesizat diferențele, „marele om” era prezentat în primul rînd „uman”, cu nuanțe, cu tușe obligatorii în realizarea unui portret. Și tot mai tîrziu am aflat că, prin alte părți, biografiile în sine sînt un gen, că își au un public al lor, cărțile biografice ale unor personalități de ieri și de azi, uneori cu autori specializați în a le scrie, ocupă rafuri întregi în librării. Nu-mi dau seama de ce în România există atît de puține biografii remarcabile, de ce nu ne place să scriem despre noi și despre ai noștri. De curînd, am descoperit fascinată o serie de biografii romanțate din care fac parte cărți despre Caragiale, Enescu, Cioran, Luchian sau Hortensia Papadat-Benjescu. Eram cu atît mai curioasă cu cît îi cunoșteam pe o parte dintre autori, le știam cărțile, unele dintre ele extrem de personale, știam că nu mai scriseseră niciodată cărți biografice. Mi s-a părut o mare provocare – să transformi un autor canonic, de pildă, într-un personaj literar, pornind de la o documentare, desigur, dar și ficționalizînd acolo unde viața omului, ca un puzzle, are piese lipsă. Cum abordezi o astfel de carte? Cum găsești vocea cărții? În ce măsură reinventezi viața unui om și în ce măsură îi aduci un omagiu, cît de mult trebuie să renunți la tine? I-am invitat pe cîțiva dintre autorii biografiilor romanțate să scrie în acest Dosar despre experiențele lor literare și am încercat să (re)definim împreună conceptul de biografie.