În toată dezbaterea provocată de problemele Greciei, au apărut mai multe întrebări. Sînt create premisele pentru ca România să ajungă în aceeaşi situaţie? Există asemănări între cele două state? Cînd am putea ajunge acolo şi ce este de făcut pentru a putea evita aşa ceva? Veţi spune că sînt prea multe întrebări pentru o situaţie pasageră în care s-a aflat o ţară care nu seamănă cu România şi a cărei situaţie, iată, a fost rezolvată de marile puteri europene. De fapt, problema Greciei este mult mai complexă, departe de a putea fi catalogată ca fiind trecătoare, iar rezolvările găsite sînt unele pe termen scurt, care nu fac decît să amîne un deznodămînt previzibil, anunţat de altfel în cursul negocierilor şi care poate fi retragerea Greciei din rîndul statelor civilizate, cu consecinţe extreme asupra situaţiei sociale a ţării. Grecia este victima unei erori de înţelegere a funcţionării capitalismului ca mod de construcţie socială, dar este şi victima unui blestem. Grecii au crezut că pot trăi ca în capitalism şi să aibă un comportament economic de tip socialist. Nu poţi fi bogat dacă nu produci bogăţie, iar traiul pe datorie are costurile sale pe care le ştie fiecare om care procedează la fel. Cel care consumă îndatorîndu-se ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, la mîna creditorilor săi. Dacă eşti îndatorat nu mai eşti mîndru, ci trebuie să stai cu capul plecat în faţa creditorului tău. Spuneam că grecii sînt şi victima unui blestem. Umilinţa de a pleca acum capul în faţa creditorilor o datorează unei clase politice profund corupte şi antinaţionale, o oligarhie care, indiferent de orientarea politică, a acţionat la fel. În Grecia s-a furat mult şi în tăcere, grecii de rînd neştiind nici măcar cu exactitate nivelul datoriei ţării lor. S-au falsificat cifre şi s-au furat miliarde de euro, foarte multe dintre sumele împrumutate neajungînd în economia reală. Cercul vicios al corupţiei s-a construit în jurul statului, al birocraţiei, dar şi al proprietăţii de stat. Realitatea de acum este dată de existenţa la putere, şi în stînga, dar şi în dreapta, a unei oligarhii corupte şi antinaţionale, inconştientă în privinţa gestiunii ţării. 
 
Atunci cînd judecăm România în legătură cu situaţia din Grecia, trebuie să plecăm de la a adresa întrebarea în mod corect, aşa cum am făcut-o în introducere. Da! – acesta este răspunsul. Sînt create condiţiile ca România să ajungă în aceeaşi situaţie. România este, la rîndul său, victima unui experiment. Credem că am învins socialismul, dar încă nu am început la modul serios să credem în superioritatea lumii şi economiei libere. Oligarhia aflată la putere nu cedează sectoare întregi ale economiei pentru motivul simplu că se află conectată la conductele cu bani de acolo. Pierderile de sute de milioane de dolari ale sectorului de stat se regăsesc în sume uriaşe pe care tot felul de indivizi le fură, iar acoperirea se face prin deficitul bugetar, acoperit la rîndul său prin îndatorarea ţării. Unde credeţi că merg pierderile din CEO, CNH sau RATB? (Am luat cîteva exemple la întîmplare.) Este un cerc vicios poleit cu un fel de lozinci conform cărora nu este bine „să vindem totul străinilor“. Ca şi cum nu ar exista şi alte metode de control al unor sectoare pe care le putem considera strategice. Una peste alta, jaful şi hoţia continuă. Uneori sînt acoperite de vorbele frumoase ale necesităţii de a proteja social angajaţii din anumite sectoare. Pentru că oamenii plătiţi de o companie pe pierdere trebuie să fie conştienţi că nu ei îşi plătesc salariile, ci copiii lor le plătesc salariile, prin mecanismul pervers al rostogolirii şi amplificării datoriei. Adică te îndatorezi pentru a-ţi plăti datoriile. Pentru că aceasta este marea problemă a îndatorării. Datoria pe care o facem acum este un fel povară pe care o transmitem celor din viitor. Mesele îmbelşugate la care stăm azi vor fi plătite cu banii copiilor şi nepoţilor noştri. Se întîmplă aşa pentru că la un moment dat cineva, ca şi în cazul Greciei, va trebui să plătească. Din acest punct de vedere, inflaţia sau impozitele mărite sînt modalităţi mai corecte de finanţare a deficitului bugetar. Cel puţin în cazul lor, plata se face pe loc şi nu se transmite generaţiilor viitoare.
 
Ce spun cifrele? Înainte de a răspunde la această întrebare, mă simt dator a sublinia că interpretarea unei cifre statistice este cel mai greu examen pentru un economist din România. Mulţi dintre ei se află în situaţia fetelor de pe la ştiri care citesc miliarde în loc de milioane şi trilioane în loc de miliarde. Pentru ele totul este un fel de ghiveci în care trei zerouri nu au nici un fel de însemnătate. De exemplu, atunci cînd se discută despre nivelul de îndatorare al României, cei mai mulţi colegi rostesc cifra magică exprimată în procente raportate la PIB. Ca urmare, consideră că datoria publică este încă mică şi trag concluzia eronată că nu trebuie să ne facem griji. Ca să nu vă mai spun că unul a înţeles că acest 60% din PIB, cît prevede Tratatul de la Maastricht, în legătură cu criteriul datoriei publice, nu este o limită maximă, ci un nivel obligatoriu de atins, deci mai trebuie să ne îndatorăm, concluziona el, pentru a trece la moneda unică euro. Frumos ar fi ca mîine-poimîine să ne trezim cu el ministru la Finanţe. Dar să revenim. Cei care spun că acest 39% din PIB, datorie publică înregistrată în martie 2015 (am luat o cifră mai aproape de prezent), este o cifră mică se înşală. Este o cifră mare dacă o privim altfel. Pentru a fi relevantă, adică pentru a acoperi realitatea pe care o descrie, o cifră statistică trebuie să fie privită în timp, ca evoluţie istorică (mai mult sau mai puţin îndepărtată), în raport cu sine (ca metodologie unitară de calcul), în raport cu alte cifre, alături de care reflectă realitatea economică respectivă. În cazul statisticii, observaţia lui Marx conform căreia Hegel nu a văzut pădurea din cauza copacilor este profund adevărată. O cifră statistică nu este niciodată relevantă în sine. Ea poate fi relevantă în condiţiile pe care le-am enunţat. Din această perspectivă, vă invit să vă gîndiţi ce au făcut oamenii noştri politici cu zecile de miliarde de dolari împrumutaţi, dacă datoria noastră publică curentă este de aproape 66 de miliarde de euro. Poate au construit autostrăzi şi noi nu ştim, sau poate au construit un canal Bucureşti-Dunăre şi noi nu ştim. Nimic din toate acestea. Este clar că datoria publică a fost făcută pentru consum. Banii au mers în salarii, dar şi pentru finanţarea unui sector de stat în pierdere. Cînd au intrat în investiţii, acestea au fost mărunte. Important era ca şpaga să circule între primari (adevăraţii regi ai României), parlamentari, miniştri sau alţi şefi şi şefuţi cu ceafa groasă. Dacă vom privi mai atent cifrele, vom constata că viteza de îndatorare a ţării noastre este uluitoare. Astfel, în anul 2000, datoria publică a României (www.mfinante.ro) era de 10,5 miliarde de euro; în anul 2007, aceasta era de 22,8 miliarde de euro; în anul 2009, cifra ajunge la 34,8 miliarde de euro; în anul 2010, cifra este 45,3 miliarde de euro; în anul 2012, suma datoriei publice atinge 54,3 miliarde de euro; în anul 2014, cifra este de 65,9 miliarde de euro. În perioada 2000-2014, luată în discuţie, datoria publică a României creşte de peste şase ori, mai precis de 6,3 ori. Anii în care se înregistrează cea mai mare creştere (faţă de anul anterior) sînt 2007, cînd creşte cu 21,7%, 2009, cînd creşte cu 26,4%, 2010, cînd datoria publică creşte cu 30,3%. Ca şi în cazul Greciei, criza economică din anul 2008 a dus la o creştere mare a datoriei publice. Ca pondere în PIB, datoria publică a României a ajuns la 44,14% în anul 2014. După cum observăm la intervale de timp foarte scurte, datoria publică a României se dublează. Dacă vom continua aşa, este mai mult decît o certitudine că, după anul 2020, România nu va mai îndeplini criteriul de la Maastricht legat de datoria publică şi va deveni una dintre ţările îndatorate ale lumii. Ca reper de comparaţie, pentru că de aici am plecat cu dezbaterea, Grecia (www.en.wikipedia.org) înregistra în anul 2000 o datorie publică de 141,2 miliarde de euro, în anul 2004 – o datorie publică de 183,5 miliarde de euro, în anul 2008 datoria ajunge la 264,6 miliarde de euro, în anul 2009 cifra este de 301 miliarde de euro, în anul 2010 cifra ajunge la 330,3 miliarde de euro, în anul 2011 se atinge un record de 356 de miliarde de euro, iar în anul 2014 datoria publică a Greciei ajunge la 317,1 miliarde de euro. Anii care înregistrează cele mai creşteri (faţă de anul anterior) sînt 2005, cu o creştere de 15,9%, 2008, cu o creştere de 10,2%, 2009, cu o creştere de 13,7%. În toată perioada analizată, 2000-2014, datoria Greciei a crescut de 2,2 ori, mult mai puţin decît datoria României. Pe ansamblu ca pondere în PIB, datoria Greciei reprezenta 177,1% în anul 2014. Concluziile sînt uşor de tras. Ne împrumutăm cu o viteză mult mai mare decît a Greciei şi, dacă vom continua aşa, avem toate şansele să ajungem în rolul Greciei, adică în pragul falimentului. 
 
Care ar fi răspunsul? Eu nu cred în soluţia înfiinţării de noi instituţii, chiar dacă au un rol mai mult sau mai puţin consultativ, mai mult sau mai puţin sofisticat. Eu cred mai degrabă în ceea ce unii autori numesc constituţionalismul economic sau „economia politică constituţională“ (vezi şi prefaţa semnată de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică la lucrarea Liberalismul economic, citată în paragraful următor), adică structurarea, într-o nouă Constituţie a ţării, a unui set de măsuri economice care să dea tonul, să jaloneze dorinţa de echilibru şi stabilitate în evoluţiile economice viitoare. 
 
Argumentul ar fi că legea fundamentală este mult mai greu de modificat, iar clasa politică, aşa iresponsabilă cum o ştim, nu are în atribuţii controlul aplicării Constituţiei. În acelaşi timp, supravegherea modului de aplicare a Constituţiei, de către Curtea Constituţională, reprezintă deja un exerciţiu valabil şi cu bune rezultate pentru ţara noastră. În acest sens, „Constituţia poate fi amendată pentru a obliga guvernul să menţină bugetul echilibrat“ (James D. Gwartney, Richard L. Stroup, Dwight R. Lee, Liberalismul economic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 132). 
 
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.