Nu sînt admise sublinieri pe lucrare. Ca să nu fie influenţată evaluarea. Mi-aş dori să „corectez“ o teză care să semene cu Gîlceava Înţeleptului cu Lumea. E interesant să citeşti o lucrare de bacalaureat aşa cum ai citi un roman – un text bine scris, construit după o anumită filozofie, reflectînd o personalitate interesant conturată. În setul meu de lucrări nu există aşa ceva. În schimb, mi-e dat să descifrez nişte rune; desenul din covor nu se vede nici din avion! Literele cad de-a valma pe foaie, unele neterminate, altele cocoşate, litere în plus, litere în minus, puse în cuvinte-gîndaci, kafkiene. Fără caligrafie, fără stil, fără logică. Şi simt imediat că orice metamorfoză e cu putinţă. Autorul e stîngaci, se vede limpede că n-a prea scris în ultimul timp, dar se strecoară printre cerinţe cu cîteva clişee. Trec cu privirea peste un „Demiurc“ şi peste enumerarea retezată a motivelor literare (inimă, mînă, piele, ochi) şi mi-e clar că Autorul e înspăimîntat de rîndurile pe care (crede el!) trebuie să le umple ca să ia nota 5.

De la primele enunţuri, sistemul meu de valori se face praf. Sistemele mele de alarmă lasă pe foaie multe-multe sublinieri cu roşu. „O scrisoare pierdută de Mihai Eminescu are 398 de versuri structurate în 97 de catrene bicentenare.“ De la Caragiale la Eminescu nu-i decît un pas. Cine-l face?!... Cine nu?!... Sînt convinsă că Autorul nu ştie că un catren are patru versuri, dar a făcut un efort să reţină termenul „bicentenar“, pentru orice eventualitate. „Luceafărul îi spune fetei să îi fie mireasă, că luna îi este mamă, soarele îi este tatăl, iar stelele îi sînt fraţi.“ Simt crunt nevoia de lămuriri şi le obţin: „Luceafărul este astru. Fata, deosebită“. Aha! Urmează duioşiile („Cătălina era o fată frumoasă, gingaşă, cu obrăjori roşii care ieşea la balcon...“) şi viziunile de apocalipsă Salman Rushdie: „Viziunea autorului este una ştiinţifico-fantastică deoarece acesta are o imaginaţie bogată, el copilărind la Ipoteşti împreună cu alţi scriitori“. Cu cine? Cu cine?... mă grăbesc să întreb – în gînd, să nu-i deranjez pe ceilalţi corectori din sală. Nu primesc răspuns direct, ceva-ceva se poate deduce din alt paragraf: „Ioan Slavici l-a aruncat pe poet într-un azil de nebuni, unde l-a şi găsit Veronica“. Vreau să-mi ridic ochii spre cer, dau însă numai de ochiul roşu al camerei de luat vederi. Căldură mare! Mă concentrez din nou asupra lucrării, oricum mi-e teamă să nu văd şi eu nevăzutele: „Luceafărul îi surprinde pe cei doi îndrăgostiţi sub un copac, în pădure, şi-şi dă seama de viclenia oamenilor şi că aceştia sînt efemeri“. E scris adînc! Autorul n-are îndoieli, aplică sistematic teoria formelor fără fond (june e, de nimeni nu depandă!), rătăcit cum e în beţia lui de cuvinte: „Eminescu s-a născut la 24 ianuarie 1950. «Luceafărul» a apărut în perioada interbelică în revista Junimea“. Mă gîndesc cum de se confundă datele astea, hai să dăm mînă cu mînă într-un talmeş-balmeş absurd – „Cătălin şi Cătălina se ştiau de demult, de unde şi versul «copil între copii»!“ Nu scap deloc de impresia că Autorul nu este vorbitor nativ de limba română: „Starea de nocturnă arată că Eminescu este cel mai mare poet al romanticului. Una este cînd eşti făcut pentru a face ceva anume şi alta este cînd eşti total pe dincolo“.

Pe foaia de examen, pasta de pix e o meduză sau un meduz. Se întinde ca o virgulă aterizată nereuşit între subiect şi predicat. „De ce s-a folosit cratima?“ Mai ştie cineva de ce?...

Mihaela Nicolae este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău.

Foto: L. Muntean