Sînt în Pasul Tihuţa, la Hotel Castel Dracula, popas popular printre şoferi şi amatori de kitsch vampiresc şi arhitectural. E o seară friguroasă, afară viscoleşte, iar eu îl aştept pe Alin Uhlmann Uşeriu de la Tăşuleasa să vină să mă ia, pentru că urmează un drum forestier care nu prea e practicabil iarna.
„Uhlmann Uşeriu“ şi „Tăşuleasa“ sînt nume pe care nu le-aş fi reţinut dacă nu mi le-aş fi trecut în telefon atunci cînd le-am auzit pentru prima oară, în urmă cu doar cîteva ore, într-o cafenea din Suceava.
Am venit la „Tăşu“ la insistenţele lui Mani Gutău, solistul de la Urma, care ţine neapărat să apară cadre de la Tăşuleasa în videoclipul la „Cine iubeşte şi lasă“, pe care-l regizez.
A doua zi dimineaţă, după multe ore de poveşti şi puţine de somn, fac cunoştinţă cu campusul şi Pădurea Pedagogică. În zăpada pînă peste genunchi, Ana face îngeraşi, iar Paul desenează o balenă „în mărime naturală“. Apoi stăm iar la poveşti cu Alin, preşedintele asociaţiei. Rar mi-a fost dat să văd un om vorbind cu atîta pasiune şi convingere. Stau şi mă întreb cum de n-am auzit pînă acum de organizaţia asta. Poate pentru că e în creierul munţilor. Poate pentru că tace şi face.
Cîteva ore şi cîteva cadre mai tîrziu, ar cam fi timpul să plec, dar aflu că drumul e viscolit şi nu se poate ieşi nici cu maşina 4x4 cu care m-au luat de la Dracula. Răsuflu uşurat, nu aveam nici un chef să plec. De altfel, a tot viscolit vreo trei zile şi nu-mi aduc aminte dacă drumul chiar a fost blocat sau a fost doar o scuză.
Aşa am devenit eu voluntar la Tăşuleasa, iar drumurile de 500 de kilometri de la Bucureşti au fost din ce în ce mai dese, pînă cînd am început să stau mai mult acolo decît în Bucureşti. Încă de la a treia vizită, m-am oferit să fac un film documentar despre acţiunile lor din 2013. Au urmat împăduriri, ecologizarea unei peşteri, crearea unui film de animaţie, evenimente culturale, drumeţii în munţi şi multe lecţii despre natură, voluntari şi voluntariat. Acolo i-am cunoscut pe Marcel Iureş, Ada Milea, Ion Barbu, Mircea Miclea, Voicu Bojan şi mulţi alţi oameni minunaţi.
Cînd montam documentarul, în studioul improvizat în „Atelierul de fier“, Alin trecea pe la mine şi mă întreba „No, Andrei, iese un film fain?“ şi aşa i-a rămas titlul: Un film fain (de căutat pe YouTube).
Mi-e greu să enumăr la cîte alte acţiuni am participat, în afară de cele din film. În anii ce-au urmat, asociaţia a crescut, proiectele s-au înmulţit, voluntarii – la fel, şi din ce în ce mai multă lume a auzit de Tăşuleasa.
În 2014, am documentat amenajarea potecii tematice Via Maria Theresia, în Munţii Călimani. Printre gîfîituri, febre musculare şi furtuni, nu cred că am reuşit să surprind destul de bine dimensiunea imensă a efortului şi a determinării voluntarilor de a amenaja traseul la timp pentru prima ediţie a Maratonului Via Maria Theresia: poteci curăţate de vegetaţie şi pietre, iarba tunsă, 450 de stîlpi cu marcaje, două puncte de acces şi mai multe popasuri cu informaţii, toate pe un traseu de 42 de kilometri care traversează Munţii Călimani dinspre Transilvania spre Bucovina (sau invers).
Aş mai aminti proiectul „Camionul de Crăciun“, în organizarea căruia mi se pare că se văd rădăcinile nemţeşti ale asociaţiei: proiectul e uriaş – într-o singură zi, pînă la 20.000 de cadouri se distribuie, individual, copiilor din 165 de sate. Sună impresionant, nu?
Un prieten m-a întrebat dacă noi, „acolo, la Tăşuleasa“, sîntem o sectă. E o întrebare destul de legitimă (evident, cu răspuns negativ). Paul spunea, într-un interviu din Un film fain, că Tăşu e ca o pînză de păianjen: odată intrat, nu prea mai poţi să renunţi. Tăşu dă dependenţă, the good kind. „Foşti voluntari“ sînt extrem de puţini la Tăşuleasa. Iar eu, unul, mai am multe de învăţat, aşa că pot conta pe mine.
Andrei Dăscălescu este regizor, fondator şi organizator al festivalului de film Filmul de Piatră.
Foto: R. Ciubotaru