Să începem ca într-o poveste clasică: A fost odată ca niciodată... pe cînd anul calendaristic nu era un cumul, o aglomerare cantitativă de zile, ci o ființă cu propriul ei destin: anul format din cele 365 de zile se năștea, creștea, ajungea la vîrsta maturității, iar mai apoi începea să se stingă încet, ca un om ajuns la zenitul vieții. Așa explică unii etnologi români faptul inedit și uimitor că în ultima lună a anului se vorbește de trei moși: Moș Nicolae, Moș Ajun și Moș Crăciun.

Tot ei, specialiștii, vorbesc despre cîteva zile magice, de o importanță covîrșitoare pentru viața cotidiană a țăranului de odinioară: între 25 decembrie, ziua Nașterii Domnului, și 6 ianuarie, Boboteaza, se petreceau tot felul de evenimente și întîmplări ieșite din comun. Și era firesc să fie așa: omul arhaic avea o altă reprezentare asupra sărbătorilor. Timpul sărbătoresc era diferit din punct de vedere calitativ de timpul comun, cotidian, care se scurge cenușiu și liniar. Sărbătoarea presupunea, pe de o parte, manifestarea luxuriantă a sacrului, iar pe de alta o raportare conștientă și asumată a omului la transcendență. Această calitate specială a sărbătorilor de iarnă poate fi demonstrată scoțînd din vistieria spirituală a trecutului nostru îndepărtat diverse relicve capabile să ne ajute să înțelegem cît de diferiți erau reprezentanții societăților arhaice de noi, modernii și postmodernii.

Am vorbit de prima dată semnificativă: 25 decembrie. Țăranul român avea o înțelegere aparte a relației cu Dumnezeu și sfinții Săi. Legendele abundă în descrierea călătoriilor pe care Dumnezeu, însoțit de Sînpetru, le face pe pămînt ca să îi înțelepțească în fel și chip pe oameni.

Și în privința sărbătorii nașterii lui Iisus Hristos, țăranii autohtoni aveau o variantă atipică: Maicii Domnului îi sosise sorocul să nască. Bătînd zadarnic la fiecare poartă, în cele din urmă ajunge și la casa lui Crăciun. Acesta era – cum altfel?! – un țăran gospodar și avut, însă nu prea îi avea la inimă pe străini și pe oaspeții sosiți pe nepusă masă. Soția sa, Crăciuneasa, era moașă în sat. Ea o primește, în cele din urmă, pe Maica Domnului în grajd și o ajută să îl aducă pe lume pe Pruncul Iisus. Cînd se întoarce acasă, de supărare că soția sa a lucrat chiar de ziua lui, Crăciun pune mîna pe o bardă și îi taie Crăciunesei mîinile. Ea dă fuga, plîngînd, la Maica Domnului și îi arată ce a trebuit să pătimească. Fecioara Maria o îndeamnă să își bage mîinile tăiate în scalda lui Iisus. Dintr-odată se petrecu o minune: în locul mîinilor de carne, Crăciunesei îi cresc două mîini din aur. În plus, ca răsplată, Crăciuneasa devine patroana moașelor de la sat.

Respectarea fidelă a rînduielii asigura moartea anului vechi și nașterea celui nou. În această rînduială transmisă de la o generație la alta, un rol însemnat îl aveau alimentele rituale și obiceiul colindatului. Gospodinele făceau – și prin unele zone etnografice din România încă mai fac – tot felul de copturi: turte cu formă rotundă (fiindcă se credea că scutecele lui Iisus au avut formă rotundă), colaci, colăcei, covrigei. O parte din ele erau dăruite colindătorilor. Altele erau date de pomană pentru sufletul celor morți. De altfel, în aceste 12 zile, care despart anul vechi de anul nou, prezența celor de dincolo era extrem de pregnantă: se credea că ei se întorc pe pămînt în ajunul Crăciunului, trăiesc laolaltă cu cei de aici timpul magic al sărbătorilor și pornesc din nou la drum, spre lumea de dincolo, de la miezul nopții de Anul Nou pînă în apropierea Bobotezei.

Obiceiul ritual al colindatului este esențial pentru înțelegerea spiritului sărbătorilor de iarnă. Colindătorii – în tot spațiul balcanic și răsăritean – sînt mesagerii lui Dumnezeu care urează, dacă vreți, binecuvintează casa și pe gospodarii care viețuiesc în ea. În trecut, colindele erau specializate: se cînta un anumit colind preotului, altul primarului, altul la casa vînătorului sau a pescarului. Colindătorii, prin puterea magico-religioasă a cuvîntului, influențau benefic viitorul comunității sătești. Prin unele locuri, de la Crăciun la Bobotează (6 ianuarie), copiii încă mai colindă satele, interpretînd cîntecele de stea. Stelarii întreabă gazdele: „Cine primește steaua cea frumoasă / Și luminoasă? / Stea frumoasă, / Luminoasă, / De la Dumnezeu trimeasă“. În unele sate, tinerii merg cu capra – denumită și turcă, boriță sau brezaie – chiar în ziua de Sfîntul Vasile, pe 1 ianuarie. Obligațiile ritualice ale caprei erau jocul și sperierea femeilor și copiilor care asistau la reprezentația ei. Unii etnologi consideră că ea îl întruchipa pe diavol. De aceea, cel care juca rolul caprei, ulterior, un anumit număr de zile nu era primit la slujbele bisericii.

Țăranii din vechime credeau că minunea Nașterii lui Iisus Hristos face ca între Crăciun și Bobotează cerurile să se deschidă, iar cei curați la suflet să înțeleagă limba păsărilor și a celorlalte animale din preajma omului, dar, mai cu seamă, să audă cîntecele îngerești.

Pentru omul arhaic viitorul constituia un motiv de angoasă: va fi un an rodnic sau păgubos? Unul bogat în precipitații sau, dimpotrivă, neprielnic, secetos, aducător de foamete? În anul care îi bătea la ușă va avea parte de noroc, sănătate, bunăstare? De aceea, în noaptea Anului Nou încerca să deslușească tainele viitorului uzînd de ceea ce unii etnografi au numit „calendarele meteorologice“, făcute din coajă de nucă sau din foi de ceapă. Se lua o ceapă, se tăia în patru părți egale – fiecare corespundea unui anotimp. În fiecare dintre ele se punea sare. Dacă, peste noapte, una dintre ele devenea apoasă însemna că anotimpul care îi corespundea, la nivel simbolic, va fi unul bogat în precipitații, deci un timp rodnic.

Rămășițe ale acestor credințe și obiceiuri specifice trecerii de la anul vechi la anul nou pot fi regăsite de turiști, dar și de etnologi, în anumite zone etnografice ale României – cu precădere în Maramureș, Bucovina sau Moldova. Ele coexistă pașnic, în prezent, împreună cu deprinderi citadine și obișnuințe caracteristice societății de consum. În spațiul urban, privitorul constată fără efort că sintagma „sărbătorile de iarnă“, cu întreaga ei constelație de semnificații simbolice, constituie în primul rînd un timp economic în care producătorii și comercianții încearcă în fel și chip să-și crească profitul. Omul societăților de consum asociază plăcerea și bucuria cu faptul de a consuma. În ciuda acestei aparențe de materialism și hedonism consumerist, Crăciunul și Anul Nou mai păstrează ceva din esența lor străveche: dispoziția de a dărui celuilalt ceva, de a i te dărui. Strămoșii noștri dăruiau alimente rituale colindătorilor și rudelor, pomeni bogate celor de dincolo. Noi dăruim cadouri. Tot e bine, atîta vreme cît ieșim din închiderea strîmtă a egoului propriu, oferindu-ne, prin dar, celui de lîngă noi. 

Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Țăranului Român.

Foto: wikimedia commons