Sînt producători de televiziune care îşi selectează invitaţii după un algoritm destul de precis, chiar dacă nu teribil de evident pentru telespectatorul accidental.
E, mai întîi, nevoie de un om cu greutate, de preferinţă unul care să aibă o poziţie cît de cît importantă: ministru, şef de agenţie, preşedinte de partid, „guzgan“ influent sau măcar om de afaceri cu aură uşor mistică, cultivată prin editorialele publicaţiilor economice. El va fi centrul de greutate al emisiunii. De aici vor ieşi ştirile. Dacă moderatorul este onest (poate merg împotriva curentului, dar o să risc: cei mai mulţi dintre ei sînt oneşti), va încerca să extragă informaţii folositoare, demne de a fi citate ulterior. Sigur, strecurînd întrebările relevante printre o mie de banalităţi sau false ţinte, impuse de documentarea prealabilă şi agenda staţiei care difuzează interviul.
Apoi, vin „personajele“. O baterie întreagă: cîte un domn cu profesie incertă şi opinii ferme, poate un sindicalist isteric, întotdeauna unul sau doi traseişti politici de rang doi şi, obligatoriu, un comentator cu opinii flexibile care, împreună, vor „analiza“ ceea ce tocmai a spus invitatul numărul unu. Dacă respectivul este pretenţios sau nu trebuie inoportunat cu prezenţa minionilor cu păreri, aceştia din urmă vor interveni doar după ieşirea din emisie a primului.
E inutil să fac un inventar al diverselor defecţiuni de discurs sau comportament identificabile în astfel contexte. Le vedeţi zilnic, le ştiţi prea bine şi, măcar o dată, aţi exclamat ceva aproape de „ce naiba caută ăsta la televizor?“
Sumarul unui manual pentru ticăloşi de talie mică ar suna cam aşa:
Vei fi disponibil.
Părerile proprii nu contează. Vei respecta punctajul pe care îl primeşti de la consultanţii partidului.
Vei fi creativ. Înjură dacă trebuie, plîngi dacă poţi.
Fă exces. Fă-te remarcat.
Atacă. Deturnează discuţia.
Dacă nu poţi convinge, zăpăceşte-i.
Nu lăsa vreun cod moral sau etic să te împingă în păcatul dubiului. Ezitarea se pedepseşte.
Nu ieşi din personaj. Lupta se poartă peste tot. Facebook e important.
Nu angaja liderul în excesele tale. Precizează întotdeauna că exprimi doar opinii izvorîte din experienţa şi
ntelectul propriu.
Răsplata vine.
Vă veţi întreba cine sînt oamenii ăştia? Personal, tind să cred că ei sînt rezultatul unui cumul de factori, la care mă voi referi în continuare.
Sistemul politic închis: accesul în funcţii executive, consilii locale, judeţene sau Parlament este aproape imposibil fără colaborarea cu unul dintre patronii de reţele de influenţă cu acces la fonduri publice. Colaborarea presupune, de cele mai multe ori, înclinarea steagului şi transformarea aspirantului în zombie retoric de tipul celui descris mai sus. E aproape un test pentru avansare.
Banii: nu e ieftin să faci politică în România. Ba chiar e teribil de scump. Nu există cu adevărat monitorizare a finanţărilor gri din această zonă. De la dreapta la stînga, nimeni nu vrea să zguduie barca. Aşa se face că în preajma liderilor se adună întotdeauna o curte dubioasă de indivizi lipsiţi de orice simţ al misiunii publice. Preşedinţii de partide înşişi sînt rezultatul acestei metode de selecţie.
Dezvoltarea mediei electronice: e mai ieftin şi mai simplu decît acum zece ani. Şi e aproape obligatorie arondarea unei zone media. În 2008, PD-L a folosit strategia apropierii de televiziuni locale, pentru a contrabalansa efectul celor inamice de la Bucureşti.
Toţi se tem de monopolul adversarului asupra mijloacelor de comunicare. Uitaţi-vă, spre exemplu, la PSD: behemoth-ul mohorît de acum ceva vreme s-a transformat într-o maşină de comunicare aproape înspăimîntătoare cînd începi să îi conştientizezi dimensiunile.
Lipsa de sancţiuni: prea rar derapajele sînt sancţionate. Nu numai de către autoritatea de reglementare în audiovizual, ci şi în spaţiul public mai larg. Ne-am obişnuit într-o aşa mare măsură cu personajele nefrecventabile, încît uităm să îi mai confruntăm. Uităm să cerem în mod repetat patronilor lor politici să dea explicaţii pentru colegii lor. Şi atunci cînd o facem, ne mulţumim cu puţin. Cu prea puţin.
Uităm că o minciună repetată foarte des riscă să devină adevăr iar jignirile tolerate sînt pe jumătate asumate.
Cinismul: trebuie să ne obişnuim cu ideea ca sînt oameni care vor să cîştige luînd-o pe calea scurtă şi cu orice mijloace. Nu trebuie toleraţi sau acceptaţi. Dar simpla revoltă sau ignorarea lor nu îi face să dispară. Cîtă vreme vor fi locuri în care minionii noştri vor avea unde să se producă şi va exista posibilitatea ca ei să fie răsplătiţi, ei vor exista.
Aş îndrăzni, aşadar, să spun că degradarea discursului public este un simptom al bolilor administrative şi politice ale acestor ani. Un soi de eczemă neplăcută. Nu e întîmplătoare şi nici fără soluţii.
Lege anticinism nu se poate da. Şi nici nu ar fi sănătos. Însă toate celelalte sînt rezolvabile. Sau măcar aduse sub control.
Pînă atunci însă, vom continua să facem zapping printre mitocani.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la https://twitter.com/jaunetom.
