Mă gîndesc că poate îmi plac săpăturile arheologice pentru că sînt o metodă de a fi afară È™i înăuntru în acelaÈ™i timp. Mi-e uÈ™or să‑mi închipui vocea lui David Attenborough comentînd miÈ™cările unui grup de arheologi – filmul e derulat la viteza x4 – care la răsăritul soarelui ies din vizuini È™i se îndreaptă repejor către o spinare de deal. Acolo, ciudatele animale caută, folosindu-È™i simÈ›ul foarte fin al mirosului – ce altceva decît locul pentru o altă vizuină, pe care, cu o grabă turbată alternînd cu momente de torpoare imposibil de explicat, o sapă pînă la o adîncime de opt metri. Odată terminată această a doua vizuină, ei o acoperă cu pămînt È™i o părăsesc, foarte mulÈ›umiÈ›i de ceea ce au realizat. Sir David Attenborough pare, pentru prima oară, depășit.
Nu am înÈ›eles niciodată prea bine cum de pereÈ›ii secÈ›iunilor arheologice nu se prăbuÈ™esc mai des (e genul de problemă pusă în arhitectură de Mario Salvadori, cu Why buildings stand up). Din cînd în cînd se întîmplă – un profil se surpă È™i arheologul e sub o tonă de pămînt, care nu ocupă deloc aÈ™a mult loc pe cît pare. Din cauza asta, teoretic, orice secÈ›iune adîncă e consolidată în fel È™i chip, trebuie purtate căști de protecÈ›ie etc. În realitate, printr-o conjuraÈ›ie universală împotriva legilor fizicii, am văzut la Troia pietre stînd precar în profil, la zece metri deasupra noastră, ani de-a rîndul. Alteori, cînd te întorci vara pe È™antier, dacă au fost lăsate secÈ›iuni deschise È™i neprotejate, în care a plouat È™i a nins, le găseÈ™ti È™tirbe, cu substanÈ›a lor altădată cronologic organizată pe verticală acum adunată la baza peretelui, în movile buruienite. Lucrul poate fi prevenit dacă deasupra întregului sit se ridică un acoperiÈ™ permanent, lucru grozav din punct de vedere È™tiinÈ›ific, dar posibil numai în cazul cîtorva situri de o importanță excepÈ›ională. Și totuÈ™i, atunci cînd am lucrat confortabil sub acoperiÈ™ul de la Çatalhöyük, ceva nu era în regulă. Afară parcă trebuia să fie înăuntru după propriile lui reguli, nu cu butaforie.
Arheologia nu este, oricum, un extaz al adîncimilor. Din păcate – dacă ruinele ar fi întotdeauna îngropate adînc, ar fi mai protejate de cei care folosesc ilegal detectoarele de metale. Dar în multe situri antice, din Dobrogea în Mauretania, imediat sub rădăcinile ierbii apare deja amestecul de È›igle È™i pietre care reprezintă înÈ›elepciunea cea de pe urmă a caselor romane. Peste liniile de la Nazca, în deÈ™ertul peruan, aproape că nu s-a depus praf în o mie cinci sute de ani. CreÈ™tetele cîtorva monoliÈ›i de la Göbekli Tepe, primul templu al neoliticului, erau încă vizibile, zece mii de ani de la ridicarea lor, cînd o expediÈ›ie americană în Anatolia a declarat locul ca nevrednic – cîteva lespezi de morminte bizantine, chipurile. Pe scurt, lucrurile interesante nu se află neapărat la zeci È™i zeci de metri adîncime. Schliemann a crezut că Troia războiului din Iliada trebuie să fi fost nivelul cel mai de jos al sitului, pînă la care a săpat frenetic, înÈ™elîndu-se cu aproximativ o mie de ani, căci troienii avuseseră lipsa de gust să-È™i locuiască oraÈ™ul mult, mult înainte ca el să devină interesant pentru ahei.
Casa de afară, ziceam, nu e întotdeauna adîncă, dar nu contează. Simpla trasare a limitelor unei secÈ›iuni, de 2x2 m sau 10x10 m, te izolează de restul lumii È™i te pune față în față cu centrul pămîntului. Cei care continuă să treacă pe lîngă pătratul magic, fie el È™i adînc numai de o palmă deocamdată, nu înÈ›eleg că se află într-o realitate holografică, datînd penibil de azi, realitate pe care tu, aflat dincolo de sfoara roÈ™ie, ai părăsit-o pentru fîntînile, vetrele È™i animalele de acum două mii de ani.
Cam asta e situaÈ›ia cu săpăturile sistematice. Trebuie zis însă că uneori, mai ales în arheologia preventivă sau de salvare, lucrurile stau exact pe dos. MulÈ›i arheologi ajung să facă săpături înăuntru, fie că sînt în canalizarea din York sau sub Vatican. Acolo unde peste ruinele antice s-au suprapus clădiri moderne, cîte o stricăciune ce trebuie reparată, cîte o pivniță care capătă deodată ambiÈ›ii urbane permit un neaÈ™teptat acces la ceva altminteri indisponibil pentru È™tiință. Iar atunci chiar eÈ™ti înăuntru, într-un spaÈ›iu cum nu se poate mai închis – pe care însă arheologia îl face un afară extins. Cînd lucram în Ierusalim, în bolÈ›ile de lîngă Zidul de Apus, nu puteam să nu am impresia netă că mă aflu într-o închisoare medievală de piatră masivă. Sub camera în care eram eu, care È›inea de fapt de viaductul roman de epocă hadrianică probabil, se afla un spaÈ›iu din vremea lui Irod, iar deasupra, prin spărturi în bolta în plin cintru, vedeam săli bizantine (È™i becurile arheologilor care lucrau în ele). Deasupra È™tiam că sînt altele fatimide, ayubide È™i aÈ™a mai departe. O senzaÈ›ie de neînchipuit, a unui înăuntru multiplu, compozit, care te asimila. Te concentrai atunci la straturile de sediment care umpluseră jumătate din sală, din care apăreau tot felul de lucruri, de la monede la cuptoare. Și atunci spaÈ›iul înceta să mai fie claustrofob, tocmai pentru că era, de fapt, plin de timp.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
