Poate pentru că eu însumi sînt cam mizantrop și sceptic, îi prețuiesc mult pe optimiști. Îi admir chiar! Mi se pare că sînt oameni cu o putere sufletească remarcabilă. Dar mă și enervează cînd repetă la nesfîrșit aceleași prostii. De pildă, cînd spun că orice criză e o șansă ca să fii mai bun, cînd citează din J.F. Kennedy inepția cu pictograma chinezească („semnul chinezesc pentru criză este o combinație între semnele care spun pericol și oportunitate” – întrebați un sinolog și veți afla că nu e adevărat!) sau cînd se joacă solar cu etimologii (ba că vine de la krisis – gîndire și decizie, ba că vine de la crisis – punct de răscruce, adică rezolvarea stă oricum în puterea ta). Nu poți să fii optimist fără să spui prostii de-astea? Nu știu ce fel de crize trăiesc oamenii aceștia. Cum de nu văd crizele care te omoară sau te schilodesc pentru totdeauna, care te lasă în genunchi pentru tot restul vieții sau care te scot dintr-o liniaritate optimă și te aruncă într-un picaj ce se redresează cu un preț pe care nu-l mai poți răscumpăra niciodată? Cum de nu văd crizele care se combină imediat cu alte crize și te duc într-o situație imposibilă, din care ieși doar dacă lași o mînă și-un picior? Cum de nu văd România de azi? Ce oportunitate e de văzut în situația ei de acum?

Mai întîi, avem o criză politică din care nu se poate ieși într-o situație mai bună decît era înainte de ea. Cu acest președinte lamentabil la cîrmă, țara e devenit instabilă politic fără perspectivă. De la prima vedere, se pare că nu se mai poate alcătui o majoritate parlamentară. Adaug că majoritățile parlamentare care nu se văd imediat, care nu sînt firești de la prima vedere sînt de la bun început șubrede. Dacă ea, totuși, se poate alcătui, va rezulta un guvern încă și mai instabil decît cel anterior. E clar că mai fragil decît un guvern minoritar PNL-UDMR este, azi, un guvern PNL-USR-UDMR. În primul caz e o chestiune de timp să fie demis de Parlament. În al doilea caz e o chestiune de timp încă și mai scurt să se certe din nou peneliștii cu useriștii și guvernul să cadă iarăși. Soluția constituțională este, desigur, cea a alegerilor anticipate. Dar soluția constituțională nu garantează deloc și cea mai stabilă soluție politică. Căci la cea mai bună soluție politică pentru țară doar nebunii mai pot spera.

Pe de altă parte, avem o criză majoră de sănătate publică. Nu elaborez aici, dar virusul SARS-CoV-2 pare a-și fi găsit noi resurse, iar noi, oamenii, nu. Consecința acestui nou val, cu ridicarea cotelor de spaimă și creșterea intensității sportului nostru național care este găsirea vinovaților pentru orice, este creșterea tensiunii sociale între vaccinați și nevaccinați. Această tensiune se va perpetua și va crește în complexitate în condițiile în care Guvernul e vădit incompetent să gestioneze o asemenea delicată problemă în condițiile date. Netratată sau tratată cum nu trebuie, această tensiune socială se cuplează cu celelalte motive de clivaj social (ideologice, politice, culturale, de statut economic etc.) și capătă potențial exploziv. Ca să difuzezi o asemenea stare socială trebuie să ai exact calitățile pe care nu le are nici unul dintre conducătorii noștri, iar ca să o agravezi trebuie să ai exact trăsăturile pe care ei toți le au din belșug. Ce-i bun și stimulant în această criză?

Se adaugă, iată, și o criză economică. Indicatorii cu care se laudă Guvernul or fi ei „wow”, dar creșterile de prețuri care abia încep plus inflația care se simte tot mai mult vor pune o presiune foarte serioasă pe oameni. Incapacitatea tuturor guvernelor noastre de a duce momentele bune macroeconomic direct și palpabil în beneficiul fiecărui cetățean este o problemă endemică. Cheltuim tot mai mult pentru infrastructură, cheltuim tot mai mult pentru digitalizări și servicii de sănătate, cheltuim tot mai mult pentru educație, dar efectul acestor creșteri de cheltuieli nu se vede nici în drumuri, nici în servicii publice, nici în spitale și nici în școli.

Nu în ultimul rînd, începe să se simtă tot mai mult o criză la nivelul Uniunii Europene. Recenta decizie a Curții Constituționale poloneze șubrezește serios această Uniune, oricum șubrezită de Brexit și de tendința liderilor ei de a ideologiza cu program întregul ei spațiu social. Noi, toți europenii, traversăm o perioadă deprimantă sub aspectul liderilor politici pe care îi producem, iar societatea noastră este tot mai permisivă la propagandă și tot mai opacă la informație pentru că numărul „recenților”, tari în voință și moft, dar slabi în cultură și educație, crește. Așa că nu pot discerne lumina oportunității nici în ghemul încîlcit al acestei crize în creștere.

Știe toată lumea, fie și numai din documentarele de pe Discovery, că prăbușirea unui avion este determinată întotdeauna de cuplarea nefericită a două sau mai multe defecțiuni. Piloții sînt antrenați să facă față unei singure defecțiuni sau, poate, unui rizic generat de două defecțiuni simultane, dar sînt depășiți dacă jocul nefericit al coincidențelor asociază mai multe defecțiuni sau chiar două la care nimeni nu se gîndise că se pot asocia. În acest caz, tragedia e gata. E greu să spui că acest gen de criză este o oportunitate pentru cei care o pățesc să devină mai buni. Puteți zice că, totuși, trag un folos din ea martorii, adică cei care văd tragedia fără să fie afectați de ea. Așa este. Teoretic. Cu condiția ca martorii să fie capabili să învețe ceva, dar și în privința asta am unele mari îndoieli, căci oamenii îmi par din ce în ce mai puțin dispuși să învețe ceva în general și să învețe ceva din ceea ce li se întîmplă cu atît mai puțin. Nu știu cum se face, dar numărul celor care știu dinainte tot sau care nu sînt deloc dispuși să asculte, să studieze, să afle, să se îndoiască, să chestioneze crește pe măsură ce trec anii. Așa se face că, pe măsură ce trec ani din viața-mi și trăiesc tot mai multe crize,  îmi pare că crizele se tot repetă, aceleași. De pildă, în valul al patrulea al pandemiei avem exact aceeași problemă ca în primul: după două săptămîni, nu mai există capacități ATI. Cu Iohannis ajungem în exact același gen de blocaj în care ajunsesem cu Băsescu. Uniunea Europeană ajunge exact în aceeași criză în care o împinsese eșecul referendumurilor constituționale din 2005. În fine, economia se zguduie în același fel în care se zguduise în 2009-2010, chiar dacă cu alte simptome, căci nici delta nu seamănă cu alfa, deși dau aceeași boală.

Și dacă ce văd eu e adevărat, adică trăim mereu și mereu aceeași criză, nu pot pentru ca să zic mai multe decît zice Nae. Cum care Nae? Amicul. El zice că „este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dumneavoastră nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sînt prost, înţeleg şi eu atîta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cînd te gîndeşti, te-apucă groaza monşer, groaza!...”. Și ca să nu ziceți că critic, critic, dar nu sînt constructiv, am o propunere. Pentru o asemenea criză, un fel de criză a eternității noastre, propun un guvern condus de dl I.L. Caragiale. Asta, dacă nu vrem să cădem la extremitate...