Păi, dacă sentimentul este cel de „a cîștigat omul nostru, acum am ajuns și noi cu totul la putere“, atunci e de rău. Hăul se adîncește. Iar felul rudimentar de a vedea lucrurile devine adevăratul cîștigător. Pesimiștii, iubitorii de teorii ale conspirației, atotștiutorii cărora nu le scapă nici unul dintre secretele planetei spun că „cercurile care conduc lumea și-au pus marioneta“. Entuziaștii nesupunerii civice spun că e o mare ocazie ratată, pentru că adevăratul cîștigător e doar clasa politică. Adică aceeași clică iscusită în a controla butoanele, indiferent de culoarea politică. Cei care văd peste tot numai vrăjmași, „patrioții“ de terasă spun că-i „vai de noi, cu un străin la conducerea țării“. Fanii rătăciți în plină beatitudine cred că „i-a rezolvat sasu’ pe toți, și-acu’ să-l vezi cum se pune pe treabă“. În general, aceștia sînt cei care cred că „sasu’“ are soluții pentru orice. De la a veni cu trusa de scule, să le repare centrala de bloc, pînă la recuperarea Tezaurului de la Moscova. Există și mulți dezamăgiți, pe care cîștigătorul alegerilor prezidențiale nu i-a convins, nici în primul mandat, nici în campania electorală. Se găsesc însă și destui români – participarea la vot o arată din plin – care încep să înțeleagă necesitatea exercițiului democratic. Așa cum există și mulți compatrioți cărora, pur și simplu, nu le pasă.

România nu s-a schimbat peste noapte. Conducem la fel de hotărît în cîteva clasamente ale rușinii. Igienă precară, mortalitate infantilă, abandon școlar, defrișări ilegale, consum insignifiant de carte, analfabetism funcțional, lipsă de infrastructură rutieră, iar văicăreala poate să continue, pe bună dreptate, mult și bine. Dacă mai deschidem discuții despre milioanele de români care și-au luat lumea-n cap, bulversarea sistemului de justiție, degringolada din educație, nenorocirile din sănătate, starea clădirilor de patrimoniu, dezastrul ecologic din Delta Dunării, ai senzația că n-o să mai apară niciodată vreo rază de speranță. Un președinte nu poate rezolva toate lucrurile astea. Chiar dacă are și „guvernul lui“. A te aștepta la așa ceva înseamnă să pici imediat în dezamăgire și să ceri, din nou, schimbarea. Reprezentanții noștri, de orice culoare vor fi fiind ei, nu vor purcede, de mîine dimineață, la sacrificarea propriilor vieți pe altarul binelui poporului. Vor fi exact ceea ce sînt. Politicieni. E adevărat că unii dintre ei au depășit orice limită, comițînd șiruri de golănii nemaivăzute. E la fel de adevărat că alții s‑au dovedit de o ticăloșie și de o lipsă de responsabilitate greu de imaginat. Dar politicienii, în general, cu excepția golanilor și a ticăloșilor nevindecabili, nu sînt nici buni, nici răi. Sînt politicieni. Niște elemente absolut necesare bunului mers al democrației, așa cum cunoaștem acum această noțiune. A aștepta să vină totul de la ei e o mare greșeală.

În mod normal, dacă am dori cu adevărat să trecem la o etapă de maturizare a societății în care trăim, ar trebui să înțelegem că presiunea socială nu trebuie să scadă, ci, dimpotrivă, să crească. A cere socoteală celor de la putere și a te exprima liber ar trebui să devină norme acceptate și adevărate ale comunităților în care existăm. Spiritul critic e mai necesar acum decît oricînd. Dacă el amorțește, pentru că „sînt ai noștri la putere“ sau pentru că „n-ai ce face cu moștenirea asta“, meciul e pierdut fără să se fi fluierat începerea sa. Clasamentele rușinii trebuie să se vadă mai tare acum. Nemințite. Nefardate. Iar intervenția în fiecare dintre ele chiar nu e doar treaba politicienilor. Ci și a alegătorilor. Ar fi o eroare gravă să se creadă că introducerea în urnă a buletinului de vot e suficientă pentru îndreptarea lucrurilor. „Am votat, gata, treburile se rezolvă.“ Dimpotrivă. Precaritatea forțelor de ordine publică, furturile din păduri, incompetența din instituții, lipsa de proceduri realiste, toate astea și încă multe altele ar trebui să fie în prim-planul atenției, zi de zi. Așa cum ar trebui să fim preocupați de ajungerea pînă la capăt în orice proces de sancționare a unui abuz. Altminteri, dacă vezi la televizor că niște șmecheri discută despre finanțele țării în termeni de „hap sau hap“, zici că așa e normal. Dacă autorii unor fărădelegi crunte rămîn nedescoperiți, înțelegi că au protecție la niveluri înalte și zici că așa e firesc să fie. Dacă impostorii și habarniștii de partid conduc în continuare ministere și instituții importante, zici că așa e modelul cultural în partea asta de lume. Dacă demnitatea oricăruia dintre noi e doar subiect de campanie electorală, zici că, oricum, aici nu mai e nimic de făcut. Și ți se creează, element cu element, senzația pe care unii chiar doresc din rărunchi să o ai. Sentimentul că trăiești într-o țară care le aparține. Una cu stăpîni și supuși.

Calitatea de cetățean al unui spațiu public civilizat nu se consumă doar la urna din secția de votare. Acolo de-abia începe. E un proces care are loc zi de zi, unde fiecare participă cît poate. Și nu cu sentimentul că te urmărește cineva în procesul ăsta, ci cu dorința reală de a o face. E ceva-ul ăla pe care nu știm întotdeauna să-l definim, dar pentru care îi invidiem pe alții, din alte societăți, despre care credem că funcționează mult mai bine. Iar exersarea spiritului critic nu înseamnă să înjuri de dimineață pînă seara, să dai drumul la băierile blestemelor și să fii împotrivă din principiu, fără ca măcar să știi la ce. Înseamnă apariția unei noi preocupări. Una care trebuie să fie cît se poate de răspîndită și de autentică. Aceea care nu e direcționată doar spre felul în care trăiești în casa ta și în bula ta, ci și spre calitatea spațiului public în care exiști. A uita de toate astea, doar pentru că cel pe care l-ai votat a cîștigat alegerile, e o mare greșeală. Dacă e comisă, nu întîrzie niciodată să-și arate colții.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.