Am avut, pînă azi, şansa de a nu fi fost nevoită să fiu pacientă într-un spital din ţara mea. Nu e nevoie să explic de ce vorbesc despre şansă, toată lumea ştie cam ce înseamnă a fi pacient în profunda noastră Românie. Mi-am croit, în acelaşi timp, şi neşansa de a deveni medic, vis al copilăriei, praf şi pulbere azi. Am compensat, în schimb, prin a deveni "medic de suflete", adică psihoterapeut. Un domeniu neluat în serios la noi, uneori nici măcar de înşişi practicanţii. Un domeniu legiferat, totuşi, ceea ce e minunat. Minunat, dar inutil pentru marea majoritate a celor care au nevoie de o psihoterapie şi habar nu au că aşa ceva există. Nu folosesc niciodată denumirea de "clienţi" atunci cînd mă refer la cei ce caută ajutor la terapeut. Nu doar pentru că aşa am fost educată, o folosesc pe aceea de pacient. Fără ghilimele. Chiar cu riscul de a crea o mică rană narcisică, ţin ca aceia care apelează la serviciile mele să conştientizeze şi să accepte faptul că, odată iniţiat procesul terapeutic, ei devin pacienţi. Aşa cum devin pacienţi atunci cînd merg la medic să-şi vindece inima, stomacul, ochii etc., aşa devin pacienţi şi cînd vin să-şi vindece sufletul, cerinţa primordială fiind, în ambele cazuri, aceeaşi: eliminarea suferinţei. Numai că această cerinţă aduce în scenă un nou specimen de pacient, cel al epocii post-’89. Aflat sub tirul stresului de zi cu zi şi sub cel al dorinţei de nestăvilit de a cîştiga (deseori rapid) şi de a cheltui, pacientul erei noi nu mai seamănă cu cel întîlnit prin tratate. Boala psihică se rafinează! Omul modern este un generic narcisist lipsit de remuşcări. Reprezentarea acţiunilor sale se scurtcircuitează, trimiţînd experienţa direct în soma. Adică somatizează, îşi "pune" problema psihică în corp, sub formă de simptom. Încep mersul la medici şi analizele cu invariabil rezultat negativ, dar, cu toate astea, urmate de lungi reţete de tratamente medicamentoase. Desigur, fără ameliorare. Dacă nu e depresiv, omul modern face exces de entuziasm în faţa irelevantului, minorului, numai că plăcerea cu care îşi cheltuieşte excesul nu-i aduce satisfacţia inconştient căutată. Nici nu e de mirare, ea nu se află, nu se poate afla acolo unde este căutată. Deseori, omul post-’89 nu are identitate morală, dar nici sexuală. El trăieşte la limita frontierei, devenind el însuşi de limită. Un "sine fals" căutîndu-se acolo unde nu e chip să se (re-)găsească. Cu sufletul rătăcit, dacă nu pierdut, el începe să orbecăie în vastele încăperi ale sufletului. Are la îndemînă insomniile, depresiile, crizele "de nervi", ba chiar, în ultimă instanţă(!!!), şi crima, dar şi chimicalele care niciodată, ele singure, nu rezolvă cauzele suferinţei. Cei care au bafta de a fi îndrumaţi şi mijloacele materiale disponibile au la îndemînă psihoterapia. Casa de asigurări nu suportă însă, ca peste tot în lumea civilizată, cheltuielile cu psihoterapia. Începe, astfel, alături de terapeut, un drum lung, mereu ocolit, greu, obositor, inconfortabil şi deseori descurajant, spre tainiţele inconştiente ale sufletului bolnav. Acolo, în adîncuri, sub miile de falduri ale mecanismelor psihice de apărare, se află rezolvarea. Acolo se află sănătatea. Cine are curajul şi tenacitatea să o găsească o va afla. Mai devreme sau mai tîrziu. Dar o va afla.Doamna M. stă în fotoliu şi plînge de un sfert de oră. Lucru absolut obişnuit într-un cabinet de psihoterapie. Mă bucur că plînge pentru că pînă acum, vreme de un an şi ceva, nu şi-a dat voie. S-a mai întîmplat ca ochii să-i strălucească de lacrimi aprig cenzurate, dar de plîns, plînge pentru prima oară. Pentru prima oară după 20 de ani. Sînt fericită pentru ea, considerîndu-i plînsul un mare favor pe care şi-l face nu doar sieşi. Eu sînt cea căreia îi oferă aceste lacrimi strînse în ani de suferinţă cu fruntea sus, mergînd neobosit mai departe, acolo unde credea că trebuie să meargă. Era un "trebuie" străin, pe care şi-l asumase ca şi cum s-ar fi născut dintr-o mare dorinţă personală. Azi, doamna M. a aflat că nu există nici un "trebuie" în viaţa asta şi-şi plînge nu doar anii irosiţi într-o falsă realitate şi mistificare a propriei existenţe, ci şi bucuria eliberării pentru care a muncit în terapie vreme de un an. Îşi face, de fapt, doliul anilor pierduţi în acelaşi timp în care îşi celebrează intrarea în noua ei viaţă. Descoperă, brusc, printr-un puternic insight, că este... singură. Singură pe lume, chiar dacă are alături o familie. Iar asta o face să se simtă "ca un mărăcine". Rareori pacienţii găsesc figuri de stil atît de sugestive, prin care îşi reprezintă şi mai acut situaţia, lucru care deseori creează legătura dintre psyche- şi soma. Un fel de intrare în posesie a propriului corp, înstrăinat între timp, loc al simptomelor, al metamorfozelor şi al unor suferinţe fără "obiect". "Mă simt ca un mărăcine într-o cetină de puf..." " şopteşte doamna M., gratificîndu-mi astfel munca alături de ea. I-am fost conţinător, i-am fost susţinător, i-am fost mama pe care a iubit-o şi a urît-o în mod perfect ambivalent, i-am fost spaţiu de relaxare, de reculegere, de "legare", spaţiu tranziţional şi oglindă în care să se privească pînă la re-cunoaştere. I-am fost terapeut. Cetină de puf. Asta valorează mai mult decît orice plată în bani...Doamna M. s-a "salvat", dar restul? Prins în realitatea creată de modul de viaţă post-decembrist, omul nou se află, înainte de toate, la vămile limbajului. Ale limbii. O limbă golită de sens şi de conţinut, o "limbă a păsărilor" în care fiecare vorbeşte fără să ştie că celălalt percepe cu totul altceva decît i-a fost încredinţat. O limbă care înstrăinează, care aduce gustul falsului, vidului, artificialului, care nu-şi mai atinge menirea de a aduce laolaltă. O ne-limbă în care nimeni nu se înţelege cu nimeni. De aici, recursul la mijloace alternative: sms-ul, e-mail-ul, jargonul, graffiti-ul, diferite forme de artă. Limbaje care cad în sarcina psihanalistului de a fi descifrate pentru că ele reprezintă calea, mijlocul spre bolile sufletului. Limbi alternative de reprezentare a suferinţelor sufleteşti, limbi străine oricărei formări terapeutice, simboluri a ceva din adîncurile fiecăruia, în uriaşa singularitate şi unicitate a fiecărui pacient. Ce medicamente din lumea asta ar putea realiza uriaşul travaliu de descifrare a acestor limbaje în care stă zidită suferinţa unui psyche- nesfîrşit? Acel fel special de empatie a psihanalistului, care vine din aşezarea sa lăuntrică în proximitatea bolii sau chiar în miezul fierbinte al bolii, este calea prin care se traversează psihicul uman transferat în limbaj. În orice fel de limbaj, pe care psihanalistul trebuie să-l descifreze. Atunci cînd dezastrul interior nu mai găseşte căi sănătoase de echilibrare, psihanalistul poate fi, uneori, ultima soluţie. Dar doar pentru aceia care vor, care pot, care sînt în stare, care au de ce şi pentru ce.