De curînd, s-au împlinit 60 de ani de la decesul lui Albert Camus. Este extrem de ciudată posteritatea acestui scriitor, premiat cu Nobel și aureolat cu un înalt prestigiu moral. Aproape unanim respectat, citat adesea, poate chiar și citit încă (oricum, mai citit decît mulți dintre scriitorii generației sale), Camus s-a așezat sus în mentalul colectiv al oamenilor civilizați de astăzi mai ales prin comparație cu Sartre. Avem aici un caz în care se dovedește că posteritatea joacă după alte reguli decît contemporaneitatea. Atîta timp cît Camus și Sartre trăiau, ruptura lor l-a ipostaziat mai bine pe Sartre. Autorul Greței era vedeta! Acum, la 60 de ani de la moartea lui Camus și 40 de ani de la moartea lui Sartre, autorul Străinului este mai respectat, iar din Sartre au rămas doar controverse și stupori morale. În 1952, la apariția romanului Străinul, Camus s-a certat cu Sartre și, pentru mulți, acesta este episodul biografic și intelectual cel mai semnificativ pentru Camus. În mintea oamenilor ei rămîn un cuplu, „Sartre și Camus“, doar că, de acum înainte, sînt un binom: unul este arivist, coruptibil, scandalagiu, fanfaron  și altul este pur, moral, serios, sensibil și onest.

Dar diferențele dintre cei doi intelectuali datau de mult timp. Imediat după al doilea război, comuniștii din Europa își cîntau victoria, istoria le sufla puternic în pînze, dar unele provocări de ordin moral venite din tumultuoșii ani de dinainte tot nu le dădeau pace. Relația Hitler-Stalin, cu momentele ei de prietenie și dușmănie, desenase traseul relațiilor dintre comuniști și naziști/fasciști. Dușmănia se născuse din prietenie și, chiar în vremurile teribilului război, ici-colo, comuniștii își mai rezolvaseră cîte o problemă internă, de partid, cu sprijinul naziștilor. Iar comuniștii francezi au o istorie complicată în acest sens. Vrînd să spele parcursul moral-ideologic al partidelor comuniste din Vest, Jean-Paul Sartre a dus pe scenă, în 1948, piesa de teatru Mîinile murdare. La un an după Mîinile murdare, Albert Camus a răspuns cu piesa Drepții.

Sîntem în 1905, în Rusia. Un grup de revoluționari socialiști plănuiesc să-l asasineze pe unchiul țarului, Marele Duce Serghei, care domnește despotic asupra orașului. Încă de la început, din grupul de complotiști se desprind două figuri care au principii opuse, dar crezuri comune: Kaliayev (care seamănă cu Albert Camus) și Stepan (care seamănă cu Sartre). Primul a intrat în mișcarea socia-listă pentru că, spune el, iubește viața, cel de-al doilea pentru că vrea cu tot dinadinsul ca lumea să arate așa cum crede el că e bine să arate. Nu va trece mult și ceea ce părea o deosebire de metodă se vădește a fi o deosebire fundamentală, de principii. În privința atentatului, se stabilește că prima bombă lansată asupra caleștii care-l transportă pe Marele Duce va fi aruncată de Kaliayev. Acesta află, însă, că în caleașcă sînt copii alături de Marele Duce și refuză să ducă atentatul la îndeplinire. Planul cade și, repliați, complotiștii își fac reproșuri. Stepan este oripilat de slăbiciunea lui Kaliayev – pentru Stepan, ordinele sînt ordine, indiferent de împrejurări. În plus, nu pricepe reticența lui Kaliayev cu privire la copiii Ducelui. Faptul că Marele Duce va continua să domnească va produce suferințe sutelor de copii sărmani! Stepan e gata să accepte victimele colaterale/inocente și nu are nici o tresărire să decidă că viața sutelor de copii din familiile sărăcite de Marele Duce e mai importantă decît viața celor doi copii îmbuibați ai Ducelui. În fine, toți membrii grupului cad de acord că n-ar fi fost bine pentru ei să comită un atentat în care să moară și copii, așa că se decide repetarea planului cu proxima ocazie. A doua zi, de unul singur, pentru a dovedi că nu e laș, Kaliayev îl ucide pe Marele Duce. Este arestat imediat și încarcerat. Refuză să-i denunțe pe tovarășii săi, deși i se oferă propria viață în schimbul informațiilor.

Camus pune o problemă care îi chinuia pe revoluționarii comuniști ai timpului, cea a raportului dintre praxis și conștiință. Pe drumul revoluției, Stepan crede în praxis, Kaliayev, în conștiință. Ceea ce descoperă Camus explorînd propriile personaje este că, într-un context politico-ideologic radical, de fapt nu există nici o diferență între cei doi termeni, altfel atît de dragi marxismului. Ceea ce părea la începutul piesei a fi o mare diferență între Kaliayev și Stepan se dovedește a fi nimic în final, cînd Kaliayev continuă să socotească asasinarea Marelui Duce drept un act de justiție, iar iubita sa, Dora, aflînd că a fost executat, se radicalizează și devine, dintr-o versiune feminină a lui Kaliayev, o versiune feminină a lui Stepan.

Întreaga piesă conține dialoguri despre revoluție, despre rolul terorismului în lupta politică, despre felul în care politica schimbă lumea. La un moment dat, la început, Stepan spune: „N-am nici un fel de inimă pentru aceste idioțenii. Cînd ne vom decide să uităm de copii, vom deveni stăpînii lumii și revoluția va triumfa“. Și Dora îi răspunde imediat: „Și în acea zi toată lumea va urî revoluția noastră“. Asta aduce aminte de faimoasa frază din Omul revoltat: „Toți revoluționarii sfîrșesc prin a fi fie eretici, fie opresori“.

Cred că Albert Camus nu ar fi putut să aibă un asemenea corect instinct moral dacă nu ar fi fost un mediteranean melancolic, format intelectualicește cu Nietzsche și Dostoievski. În coordonatele apolinic-dionisiac, Albert Camus spunea despre sine că se situează „la mijloc, între soare și mister“.

Gîndirea lui Camus ne spune că existența (nu viața!) este absurdă și că avem o singură soluție: revolta. Aici, vibrează sufletele confuze care confundă revolta camusiană cu revoluția. Camus, însă, pune lucrurile la punct într-un celebru pasaj din Omul revoltat: „Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!“. Absurdul era/este diagnosticul pe care foarte mulți autori îl pun acestei lumi. Pentru Camus, cum spuneam, soluția este revolta, adică o anumită atitudine morală individuală în fața lumii – căci, pentru Camus, termenii gîndirii sale sînt omul și lumea. Individul vs ceilalți. Din acest punct de vedere, el nu se diferențiază mult de ceilalți existențialiști francezi ai epocii. Camus sondează cu ochi proaspăt absurdul și găsește speranța chiar acolo. „Omul absurd“, cel care refuză să capituleze, să se sinucidă eventual, găsește în acest refuz – el însuși sursa revoltei – o extraordinară energie, o exaltare vivantă, o splendidă vivacitate. În Mitul lui Sisif, Camus spune că îl interesează Sisif în momentul în care acesta pornește la vale să-și ia din nou în spate stînca, după prăvălire. Atunci, cînd coboară panta cu pas săltat pentru a-și relua chinul, dar momentan eliberat de el, Sisif își poate contempla chinul. Acela este momentul privilegiat: momentul în care omul devine cu adevărat relevant. „Cînd omul își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii“, spune Camus, cu sclipiri nietzscheene. 

În sensul său cel mai intens, adevărul a fost obsesia de-o viață a lui Camus. Știa că adevărul nu e nici de dreapta, nici de stînga – dar niciodată nu a negat că adevărul poate fi, la un moment dat, la dreapta și, la alt moment dat, la stînga. Tocmai de aceea, ideologia singură nu poate fi  instrument  spre adevăr. Dezideologizarea i s-a părut un pas obligatoriu, de imediată urgență sanitară pentru păstrarea libertății spiritului. Scria, undeva, așa: „Trebuie să punem bazele unei politici modeste, adică o politică eliberată de mesianism și debarasată de nostalgia unui paradis terestru“. Vorbele acestea sînt tulburător de relevante pentru România, țara pe care atît de mulți se înghesuie să o salveze și care, tocmai de aceea, este de nesalvat. Cît despre Camus, așa cum singur dorea, a trăit prin toată ființa sa și a mărturisit din toată inima.

Foto: wikimedia commons