Ne munciseră mult în armată. Mîinile noastre erau obişnuite mai degrabă cu legumele decît cu armele. Curăţam cartofi, descărcam şi sortam ceapă, culegeam porumb, roşii, gogonele şi varză. Pentru aceasta din urmă – varza – primisem fiecare cîte un fel de macetă cu care tăiam căpăţîna de la cotor şi o aruncam apoi într-o grămadă. Înaintam încet, căpăţînă cu căpăţînă, stînd aplecaţi. Cîmpul nesfîrşit din urma noastră era presărat din loc în loc cu piramide de varză. Seara de toamnă ne apăsa cu nori întunecaţi şi învălătuciţi, ca în picturile lui Van Gogh.
Din cînd în cînd, lîngă noi venea un tractor cu remorcă şi atunci formam un „lanţ de trăgători“ şi ne apucam să dăm verzele din mînă în mînă pînă cînd ajungeau în remorcă. O vreme, am făcut întocmai cum ni s-a arătat. Apoi, nu ştiu cum s-a întîmplat că a trebuit să ne depărtăm unii de alţii cam la vreo doi metri, şi atunci am început să le aruncăm cu două mîini de jos în sus, cu boltă. Comandantul a trecut pe acolo şi ne-a atenţionat să nu trîntim verzele pe jos. Cuvintele lui parcă ne-au stîrnit însă să-i facem în ciudă şi, după ce a plecat, am schimbat stilul, aruncînd verzele ca pe mingea de baschet, cu mişcarea mîinilor de la piept, cum făceam în liceu. Dacă ar fi existat vreun coş sau vreun inel pe acolo, cu siguranţă l-am fi luat la ţintă. Unele mai scăpau pe jos şi noi mai trăgeam cu ochiul spre comandant, să nu cumva să vadă. Ofiţerii erau vigilenţi de teamă să nu se mai întîmple ca la roşii. Acolo, după ce umpluserăm un camion întreg, pentru bulion, cel suit în remorcă aruncase o roşie în altul. Acela ripostase şi aşa se iscase un adevărat război. Comandanţii au reuşit cu greu să ne stăpînească după ce apucaserăm să irosim în cîteva clipe o muncă de o jumătate de zi. Aşa-i la război. O remorcă abia umplută se golise instantaneu, că, deh, nouă ne trebuise muniţie. În plină desfăşurarea a ostilităţilor, cineva ne spusese că zeama de roşii face bine la piele, drept care, dacă pînă atunci ne feriserăm de proiectile, din acel moment am început chiar să le căutăm izbitura. Nu durea nici dacă-ţi veneau în faţă. Eram borşiţi toţi din cap pînă-n picioare, da’ nici că ne păsa, uniforma era a statului. Superiorii ţinuseră minte întîmplarea şi acum erau atenţi (chit că verzele nu sînt ca roşiile).
La prînz ne aduseseră mîncare caldă în marmite, cred că era tot cu varză. Tarlaua aparţinea unităţii şi unele din roadele ei ajungeau la cantină şi apoi în burţile noastre. Tăiasem mii de cotoare şi făcusem băşici la mîini de la mînerul de lemn al macetelor. Îi dădeam zor dar, din cauza oboselii, mai greşeam şi tăiam verzele mai sus de cotor. Aşa am descoperit că tăiatul verzei în două, dintr-o singură lovitură de macetă, e o metodă mai bună de compensare a frustrărilor decît pasele de baschet. O vreme am înaintat pe cîmpul de luptă tăind căpăţînile verzei duşmane după cum se nimerea. Mai apoi, cineva a inventat o altă vitejie: tăiatul căpăţînei în două, din zbor. Adică, aruncai varza în sus şi, pînă să cadă, îi treceai lama ascuţită pe la mijloc. Era o mişcare de samurai. Nu ne interesa defel că în urma noastră rămîneau numai jumătăţi de verze. Culmea bucuriei a venit însă cînd altcineva a descoperit o nouă şi fantastică lovitură: despicarea verzei în patru. Se făcea din două mişcări foarte rapide, una verticală şi alta orizontală, aplicate unei căpăţîni în zbor. Pînă să cadă jos, era împătrită. Era nevoie de multă îndemînare şi rapiditate, iar colegul nostru exersa de zor. După mai multe rateuri a reuşit o lovitură de-a dreptul perfectă. Cele patru sferturi de varză i-au căzut la picioare, moarte. În acel moment, de peste cîmp a apărut comandantul, care adulmecase urmele crimelor noastre anterioare. „Trăzni-te-ar! Îţi dau eu ţie, nemernicule... Îţi baţi joc de varza poporului, de recolta socialistă, de mîncarea tovarăşilor tăi? Cît oi fi eu comandantul vostru, tu nu mai primeşti nici o permisie.“ Şi dacă în alte situaţii mai uita de pedepsele cu care ne ameninţa, în cazul acela s-a ţinut de cuvînt.
Nu ştiam pe atunci că ne-am putea îndoi de dreptatea ofiţerului. Gîndindu-mă azi, îmi spun că totuşi ordinul pentru acea campanie sunase clar: „Batalion! Azi tai varză“. Iar noi nu făcuserăm decît să ne îndeplinim ostăşeasca misiune cît mai bine: tăiasem inamicul varză.
